Jurnalul inedit al lui Vintilă Horia: 1989-1992

Citiţi un fregment din această carte.


Cine caută găseşte. Memoriile unui fost Săgetător n-a fost singura surpriză pe care mi-a rezervat-o Vintilă Horia după moarte. Câteva luni după apariţia Memoriilor aveam să descopăr, tot cu ajutorul fiicei sale, Cristina Horia, un eseu inedit, în franceză, La croix/Crucea, publicat între timp la editura Vremea, iar la începutul lui 2017, un Jurnal inedit, de cinci sute de pagini dactilografiate, redactat în română. Nu ne miră uşurinţa cu care politropicul escritor rumeno mânuia patru limbi, începe să ne sperie însă amplitudinea operei sale. Exilat confruntat cu numeroasele griji, sâcâieli, probleme ale vieţii cotidiene, familist "cu normă întreagă", având doi copii de crescut, universitar şi conferenţiar neobosit, Vintilă Horia a lăsat în urmă câteva zeci de cărţi memorabile, plus mii de articole risipite în reviste europene şi sud-americane (Spania, Franţa, Italia, Germania, Portugalia, Chile, Argentina, revistele exilului românesc et j'en passe). Generaţia viitoare de cercetători va avea enorm de scotocit pentru a reconstitui măcar jumătate din icebergul literar şi publicistic. În această ordine de idei salut aportul decisiv al Silviei Colfescu, directoarea Editurii Vremea, care, în doar un an şi jumătate, a publicat zece volume ale sau despre marele Exilat din Villalba.

Revenind la Jurnalul de faţă, el poartă un titlu guénonian, ales anume de autor: Jurnal de sfârşit de ciclu, şi cuprinde notaţii de-a lungul a trei ani şi câteva zile: 1989-1990-1991 plus şase pagini din 1992, anul morţii scriitorului. E un Jurnal-eseu, după modelul celui din anii 1960, Jurnalul unui "ţăran de la Dunăre", tradus şi el de curând. Vintilă Horia preferă povestea notaţiei scurte, desfăşurarea gândului în volute, nu schiţarea lui seacă, aşa cum procedează, de pildă, Eliade. În acest sens, Jurnalele îi continuă opera eseistică şi romanescă, acestea din urmă, de factură metafizic-apolinică, nefiind "epice", "narative", ci ritual-metafizice. În general literatura lui Vintilă Horia trimite mai degrabă la un ceremonial sacru decât la o "artă" profană, la un "meşteşug".

Jurnalul românesc debutează exact în aceeaşi zi (ianuarie 1989) când autorul încheiase Journal de la fin cu cycle, adică un jurnal francez întins pe doi ani de zile: 1987-1988, ce ar fi urmat să apară (dar n-a fost să fie) la o editură din Lausanne. El conţine o sumă de informaţii importante despre geneza şi destinul unor cărţi (aflăm, în sfârşit, cum şi unde au fost redactate Memoriile); exasperări în legătură cu soarta României, reintrată în zodia comunismului după o revoltă sângeroasă; convingeri "metapolitice" (adesea însă teribil de politizate) ale autorului; reverii şi amintiri din copilărie şi adolescenţă; reflecţii despre autori, universitari, medii intelectuale şi teologice din Occident; portrete ale unor exilaţi români; scene de familie etc. Impresionează vastitatea orizontului de interese, precum şi fermitatea opiniilor. Ca teolog nu pot fi de acord cu poziţia lui faţă de reforma catolicismului adusă de Vatican II (conciliu al deschiderii şi al reînnoirii în sens patristic, nu cum îl înţelege V.H., împreună cu "radicalii tradiţionalişti"). Dar nici nu pot să nu admir cavalerismul şi, în bună măsură, legitimitatea unei asemenea poziţii. Jurnal de sfârşit de ciclu reflectă atitudinea unui anti-comunist visceral, a cărui viaţă a fost deviată, încă din tinereţe, de acest regim. Nu i se poate reproşa Victimei că-şi detestă Călăul. De aici o anumită îndârjire, un fundal monomaniac în interpretarea istoriei contemporane şi a instituţiilor occidentale.

Un alt nivel al Jurnalului îl reprezintă opera scriitorului. În ciuda diferenţei de "stil", Jurnalul de sfârşit de ciclu rezonează cu Fragmentele de jurnal ale lui Mircea Eliade. Prin aceste două capodopere ale genului, cititorii români de azi (şi mai ales de ieri) îşi pot face o idee despre nivelul la care se afla elita adevărată a culturii noastre în anii 1960-1990. Eliade şi Vintilă Horia aparţin, "cu arme şi bagaje", elitei culturii mondiale, se mişcă la etajele ei superioare, acolo unde "intelectualii" din interiorul României ceauşiste tânjeau zadarnic să ajungă. Poate şi de aceea numele marilor Exilaţi sunt încă boicotate de fostele-actuale "primadone" locale, obişnuite cu succesul facil, dar incapabile să răzbată acolo unde Eliade şi Vintilă Horia (plus alţii, prea numeroşi pentru a fi citaţi aici) au răzbătut încă din anii 1950-1960.

O carte de şapte sute de pagini, densă, captivantă, pe alocuri răscolitoare, impune o Prefaţă cât mai scurtă. Voi adăuga doar faptul că a edita opera cuiva nu înseamnă a-i împărtăşi convingerile politice sau religioase, a-l venera sau a-l sanctifica. Am editat acest Jurnal din respect faţă de memoria lui Vintilă Horia, pe care l-am cunoscut personal şi pe care-l preţuiesc enorm ca romancier; dar mai ales din respect faţă de cultura română adevărată (minoritară, dar existentă), nu cea improvizată şi provizorie de astăzi. Recuperarea operei lui Vintilă Horia e foarte importantă pentru generaţiile de români crescute, din păcate, cu sferto-adevăruri, sferto-valori, sferto-reviste şi sferto-manuale. Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, şi doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum şi de complexele aferente.

Cu prilejul centenarului din 2015 am organizat, la Biblioteca Judeţeană din Craiova, un colocviu ale cărui Acte au fost publicate, la Editura Vremea, sub titlul În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Aproape nimeni, din presa românească, n-a discutat despre acest colocviu şi despre acest volum. S-a declanşat însă o adevărată "ţiganiadă", cu iz de comunism stalinist, în marginea atribuirii, de către primăria Segarcea (în ultima zi a colocviului nostru), a unui titlu de "cetăţean de onoare". Cu sau fără acel titlu (eu însumi am fost rezervat cu privire la rostul său), Vintilă Horia rămâne acelaşi mare scriitor mondial, citit şi preţuit de elita elitei, ignorat de ignoranţi şi detestat de secături care, în paranteză fie spus, ar trebui să se găsească după gratii (sau măcar într-o chilie de mânăstire), în urma căderii comunismului, nu să continue să facă "ordine" în istoria noastră recentă.