Şi totuşi, proporţia cea mai mare din fluxul sonor muzical care ne înconjoară, acum la sfîrşitul secolului XX, provine din jazz: este vorba despre muzica serialelor televizate, a emisiunilor TV de divertisment, despre muzica de film sau publicitate, despre cea care poate fi auzită în spaţiile publice şi evident despre cea pe care se dansează, de la charleston la rock. În consecinţă, chiar dacă nu am fost vreodată la un concert sau recital de jazz, putem spune că datorită "lumii sonore în care trăim", în spaţiul nostru auditiv a existat jazz.
Dacă ne referim la curente şi stiluri, trebuie subliniat faptul că jazzul este o artă vie şi tot ceea ce este viu este supus modificării. Aşa că dacă reuşim să conştientizăm caracterul fluid al istoriei jazzului şi noţiunea de curent (stream) legată de aceasta, faptul că există un curent principal (mainstream) care persistă şi în jazzul contemporan nu ne va mira. Altfel, diversitatea din interiorul acestui gen este foarte greu de sintetizat în cîteva fraze.
(Fotografie cu Johnny Răducanu aparţinînd lui Eugen Oprina)
Jazzul în România
Jazzul a pătruns în România aproape în acelaşi timp cu apariţia sa în Europa, în perioada interbelică, prin intermediul radioului, dar şi al întîlnirilor mondene ale înaltei societăţi bucureştene, unde se produceau inclusiv instrumentişti de culoare "importaţi" de peste ocean. Pe vremea aceea era foarte "en vogue" să asculţi această muzică atât de nouă şi de incitantă. Acum, la începutul secolului XXI, jazzul înseamnă în România pe de o parte o muzică pentru avizaţi, iar pe de altă parte o muzică pentru snobi, cei care ştiu că este vorba despre o muzică pe care o înţeleg mai puţini şi care, în acest caz, devine automat interesantă. Totuşi, trebuie să recunoaştem că jazzul european (ce să mai vorbim despre cel din America) se află cu mult înaintea noastră, poate şi deoarece — conjunctural sau nu — la noi numele vehiculate sunt cam aceleaşi, cam puţine şi cam de mult.
Unde se cîntă jazz în România şi mai precis în Bucureşti (pentru că iniţiativele din ţară nu sunt constante şi se concretizează doar rareori într-un loc rezervat în exclusivitate jazzului) ? În afara cluburilor mari (Lăptăria lui Enache, Art Jazz Club, Prometheus, Green Hours, Back Stage etc.), există (sau existau, pentru că fluctuanţa este valabilă şi în capitală) şi alte spaţii mai mult sau mai puţin dedicate, toate acestea fiind locuri unde poţi asculta jazz live, în general cu interpreţi români.
Între jazzul care se cîntă în România şi cel european nu sunt diferenţe stilistice notabile, dacă exceptăm orientarea pe care am putea-o numi etno-jazz, la care au făcut apel în special Johnny Răducanu şi Teodora Enache, Orient Expres, Nicolas Simion sau Maria Răducanu, Sorin Romanescu şi Vlaicu Golcea şi alţii, un jazz ale cărui improvizaţii pornesc de la o temă folclorică mai mult sau mai puţin celebră.
(Fotografie cu Maria Răducanu, Sorin Romanescu şi Vlaicu Golcea aparţinînd lui Virgil Oprina)
Interpreţii care şi-au făcut un nume în jazz şi care încă mai cîntă în România (într-o măsură mai mare sau mai mică) ar fi, într-o selecţie realizată prin prisma "popularităţii": Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Tudy Zaharescu, Alin Constanţiu, Cristian Soleanu, Garbis Dedeian, Pedro Negrescu, Eugen Tegu, Harry Tavitian, Cornel Stroe, Teodora Enache etc., acestea nefiind singurele nume, ci doar cele mai cunoscute. În plus, trebuie menţionat că jazzul românesc a dat lumii personalităţi de talie internaţională, începînd cu regretatul pianist Eugen Ciceu şi încheind (deocamdată) cu vocalista Anca Parghel, basistul Decebal Bădilă, saxofonistul Nicolas Simion, pianistul Iancsy Korossy sau chitaristul Dan Ionescu, pentru a nu ne referi decît la cei stabiliţi în Vest.
În consecinţă, după ce anii celor mai importante festivaluri de jazz bucureştene ('91-'95) au trecut, lăsîndu-ne să aşteptăm continuarea pentru atunci cînd fondurile necesare vor fi reorientate către acest domeniu, în momentul în care media apariţiei albumelor discografice de jazz este sub cinci pe an şi foarte rar aflăm (nu de pe afişe, ci prin fenomenul "telefonului fără fir") că mai este câte un concert de jazz la Sala Radio sau la un centru cultural din Bucureşti al câte unei "puteri jazzistice europene", mişcarea jazzistică românească s-a retras în viaţa de club şi la Universitatea Naţională de Muzică, unde fiinţează în continuare, începînd din 1990, o secţie de jazz care ar trebui să furnizeze tineri muzicieni de gen. Iar în ultimul timp, aceştia chiar se afirmă şi nu numai la nivel individual.
Graţie a până acum doi posesori de burse Fullbright veniţi din S.U.A., profesori cu mare experienţă, "s-a adunat" în sfârşit big band-ul Universităţii de Muzică şi au loc concerte în care infuzia de tineret şi partituri noi se face benefic simţită. Sperăm ca iniţiativa să continue şi în anii următori, jazzul fiind un domeniu în care o "invazie" americană de profesori şi instrumentişti ar fi de dorit. Pentru că România este din acest punct de vedere un adevărat El Dorado pentru un muzician american. O satisfacţie deosebită ne-a oferit, aşadar în această stagiune Big Band-ul Universităţii Naţionale de Muzică, dirijat de trombonistul american Tom Smith, care a prezentat cu un entuziasm atipic pentru studenţii români ai vremurilor noastre un program cuprinzând aranjamente extrem de spectaculoase, în mai multe contexte. Sub semnul lui "mai bine mai târziu decât niciodată", la 12 ani de când Mircea Tiberian şi Anton Şuteu înfiinţau la Bucureşti prima secţie de jazz de nivel universitar, auzim primul big-band al acesteia.
Festivaluri
Cel căruia îi place jazzul şi trăieşte în România, ascultă acasă albume cu nume celebre de peste ocean. Dar jazzul este o muzică mult prea vie pentru a fi ascultată numai din "conservă". Viaţă jazzistică bucureşteană există. Cum, cînd şi dacă va reveni ea la entuziamul anilor '91-'95, rămîne de văzut. Semne ar fi. Iar cel mai recent a fost Festivalul de jazz Bucureşti 2002, din toamna anului trecut, o interesantă radiografie a momentului.
Au fost 11 seri de jazz. Oare a dominat agreabilul - accesibil sau avangarda - experiment ? Cred că a fost un melanj bine potrivit de tradiţional şi nou, de românesc şi străin, de familiar şi inovator (nu ştiu dacă şi gândit ca atare în prealabil, sau decurgând din posibilităţile centrelor culturale străine de la Bucureşti de a susţine financiar venirea unor artişti de jazz străini mai mici sau mai mari).
O tentă etno puternică, sau mai precis o vizibilă influenţă world music (cum se spune mai nou) a început să se impună cu tangoul-musette al duetului Galliano-Portal (venit în România prin intermediul serviciului cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti), echilibrând perfect coerenţa formală şi iniţiativele improvizatorice. În alte direcţii au ilustrat acest filon atât de la modă în lumea muzicală internaţională Berliner Composers Ensemble al lui Maurice de Martin cu Transylvaniana (mergând spre muzica contemporană) sau, mai aproape de surse, Maria Răducanu (cu Sorin Romanescu şi Vlaicu Golcea).
Sonorităţile de big band (cel mai consistent reflectate într-un festival de jazz local până acum, din câte ştiu) au dominat patru seri de festival. În uvertura primei seri şi încă odată alături de Anca Parghel, am ascultat Big Band-ul Radio, condus de Ionel Tudor. În alte seri s-au impus Nico Big Band din Germania, condus de entuziastul Horia Dinu Nicolaescu şi Big Band-ul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti dirijat de Tom Smith.
Nu a lipsit jazzul mainstream (Johnny Răducanu, Marius Popp, Garbis Dedeian şi nu numai), cel mai reuşit recital în această direcţie fiind cel al Ancăi Parghel, care rămâne acea vocalistă de neegalat pe care a dat-o jazzul românesc, cea care uimeşte prin uşurinţă şi firesc, cea care ştie că o voce ca a ei, dăruită de natură, trebuie valorificată, îngrijită, nuanţată şi pusă în slujba unui demers artistic neîntâmplător (aşa cum se întâmplă cu multe dintre glasurile feminine româneşti pe care le auzim în această perioadă în cluburile bucureştene - cu foarte puţine nuanţe de la un capăt la altul al recitalului, mizând pe forţă şi "plămâni").
(Fotografie cu Anca Parghel aparţinînd lui Virgil Oprina)
John Scofield Uberjam, cel mai aşteptat moment al festivalului ne-a copleşit efectiv (o bună parte a publicului a fost relativ depăşită de formula extrem de modernă pe care a propus-o chitaristul american, dar a aplaudat cu politeţe vedeta festivalului). Recitalul lui a subliniat încă odată o stare de fapt: dificultatea de a te menţine în primul eşalon al acestui domeniu (ca de altfel al oricărui domeniu) în anul 2002 şi faptul că trebuie să fii permanent preocupat de nou pentru a "ţine trează atenţia" celor care ar dori să te asculte. Competiţia este acerbă în lume, chiar şi în domeniul jazzului, care nu este dintre acelea care aduc venituri spectaculoase sau celebritate. Cu felul nostru balcanic de a fi, continuăm să ne gândim dacă într-adevăr vrem să fie şi la noi ca la ei, sau aşa... o linie de mijloc... e mai bună pentru toată lumea. Sinceră să fiu, eu prefer (încă) expresiva imperfecţiune balcanică.
Publicul românesc se dovedeşte imprevizibil, dar este clar că un afişaj cât de cât vizibil şi o promovare susţinută a unui fenomen cultural, fie el şi nu dintre cele mai populare, la care se adaugă bilete cu preţuri decente şi o oră de încheiere a concertelor rezonabilă, reprezintă o soluţie. Pentru unii, pot părea prea mult aproape două săptămâni de jazz petrecute în sălile Radio (un spaţiu extrem de ofertant pentru acest gen) şi A.r.C.u.B. Pentru împătimiţii jazzului e trist că a fost numai atât.