"
Fiind regizor, eu în primul rând penetrez intelectul, sunt ca un fel de detectiv. În prima fază a lucrului sunt un detectiv care încearcă cu orice preţ să descopere, filtrând prin gustul lui, prin simţul actualităţii, prin estetismul de astăzi...
Sunt un detectiv care pătrunde încontinuu în labirinturile creatorului care este Enescu."
spunea Petrică Ionescu la vremea premierei din 2003.
Am asistat, probabil, la ultimele reprezentaţii ale producţiei
Oedipe semnată de regizorul Petrică Ionescu (care a realizat şi decorurile, doar costumele fiind semnate de Cătălin
Ionescu-Arbore), spectacol reluat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti ca o avanpremieră a stagiunii 2008-2009, marcând împlinirea a 50 de ani de la premiera românească a capodoperei enesciene din 1958 (premiera absolută a avut loc în 1936 la Paris).
Am revăzut acest spectacol cu o distribuţie având multe puncte comune cu aceea de la premieră - Ştefan Ignat (Oedipe), Horia Sandu (Tiresias), Ionuţ Pascu (Creon), Valentin Racoveanu (Păstorul), Ştefan Schuller (Marele Preot), Pompeiu Hărăşteanu (Forbas), Mihnea Lamatic (Un Paznic), Gabriel Năstase (Theseu), Mihai Lazăr (Laios), Oana Andra (Iocasta), Ecaterina Ţuţu (Sfinxul), Simona Neagu (Antigona), Adriana Alexandru (Meropa), Francisc Valkay (Bătrânul orb) -, alături de care au evoluat sub bagheta lui Cornel Trăilescu orchestra şi corul Operei (pregătit de maestrul Stelian Olariu). Şi am fost din nou impresionată de anvergura, de luxurianţa, de curajul lui Petrică Ionesco de a sparge tiparele montărilor austere anterioare. Iar în privinţa corespondenţei cu muzica enesciană, planurile multiple sunt doar unul dintre aspectele care slujesc cauza enesciană.
Istoricul bucureştean al montărilor operei
Oedipe începe cu prima ediţie a Festivalului Internaţional "George Enescu", când a avut loc premiera românească a operei, cu David Ohanesian în rolul titular, regia fiind semnată de Jean Rânzescu. Prima reinterpretare scenică avea să urmeze
de-abia în 1991, când regizor a fost Cătălina Buzoianu, iar protagonist baritonul maghiar Attila Kovacs. În toamna anului 1995, era prezentată o nouă producţie, în viziunea regizorală a lui Andrei Şerban şi decorurile lui Cătălin I. Arbore, în această versiune, rolul titular fiind interpretat de doi solişti: Sever Barnea - Oedipe tânăr şi Nicolae Urdăreanu - Oedipe bătrân. În sfârşit, a cincea montare a fost cea a lui Petrică Ionescu, în rolul titular evoluând şi atunci baritonul Ştefan Ignat. Există şi o perspectivă, la ediţia 2009 a Festivalului "Enescu" urmând a fi programată o nouă montare a operei
Oedipe, realizată în coproducţie cu Theatre du Capitole du Toulouse, în regia lui Nicolas Joel. După cum se vede, doar bugetele "de festival" au reuşit să genereze astfel de noi producţii.
Cea mai "scandaloasă" montare a fost considerată cea a lui Andrei Şerban, Petrică Ionescu ocupând al doilea loc în acest top. Muzicologia fundamentală consideră producţia pe care am putut să o revedem în această lună septembrie ca dezavantajând muzica. Continui să cred că avantajele de imagine pe care le aduce acest tip de regie unei lucrări monumentale cum este
Oedipe, greu de ascultat chiar de către melomani cu experienţă, sunt mult mai importante decât dezavantajele. Dacă ne situăm pe poziţia că opera
Oedipe nu poate fi accesibilă decât unui grup restrâns de aleşi, atunci raţionamentul meu este greşit
Totuşi, am văzut mulţi tineri în sală, am văzut lume entuziasmată de "zgomotosul" spectacol al lui Petrică Ionesco. Şi rămân susţinătoare faptului că dacă vrei să asculţi doar muzica din Oedipe, atunci o poţi face pe disc sau la radio. La operă se vine tot mai mult pentru a trăi cu adevărat un spectacol. Iar demersul lui Petrică Ionescu a fost tocmai unul de potenţare a sensurilor muzicii, o muzică uneori mai dificil de receptat de publicul zilelor noastre.
O dovadă sunt şi afirmaţiile lui, pe care
le-am consemnat tot la data premierei, în 2003: "Ceea ce
l-a interesat pe Enescu la Oedip a fost descoperirea unui om spiritualizat încetul cu încetul
de-a lungul vieţii sale... Ce mă interesează pe mine foarte mult la Enescu - şi de aceea am şi creat vizorul din decor, în care drumul iniţiatic este văzut
printr-un obturator - este că el depăşeşte destinul. Poziţia particulară a lui Enescu, concepţia lui despre Oedip (şi care nu
s-a mai întâlnit la un alt gânditor sau compozitor) ţine de partea filosofică. Aportul filosofic, nu numai muzical, al lui Enescu, este că omul - după părerea lui - este mai puternic chiar decât destinul şi poate
să-l învingă."
