Compania de balet Alvin Ailey scrie de jumătate de secol o istorie a conştinţei propriei valori, negată iniţial pe motive strict rasiale. Formată numai din dansatori de culoare, care, indiferent de valoarea lor erau refuzaţi în spectacolele albilor de pe întreg teritoriul Statelor Unite, Alvin Ailey American Dance Theatre a devenit în timp un autentic reper cultural al culturii afro-americane.
Prezentă la Sala Mare a Palatului în contextul Întâlnirilor JTI, o serie de manifestări care îşi merită pe deplin numele de deschizătoare de drumuri în peisajul cultural autohton în materie de artă coregrafică, celebra companie a depăşit aşteptările. Ţinuta fizică, explozia gestului coregrafic, performanţa tehnică, acurateţea şi fluenţa întregului discurs sunt caracteristici care au impresionat din primele minute publicul. Din fericire însă, fapt ce a făcut ca spectacolul să se înscrie ca reper al genului pentru toţi cei prezenţi în sală, uimirile generate de latura sportivă a dansului au ajuns la cote nemaivăzute la noi de la ultimele întâlniri JTI. Mai mult decât atât, publicul a fost purtat mai departe, dincolo de cele văzute.
Prin toate dimensiunile spectacolului, de la muzică, la costume şi lumini, trecând cu strălucire prin coregrafie, producţia şi-a propus şi a oferit superlativul. Fie că a fost vorba despre incursiuni în universul afro-american ca în dansurile Night Creatures pe muzica lui Duke Elington sau Revelations pe muzică negro spirituals (dans care este menţinut în repertoriul trupei încă de la începuturile acesteia), fie de noi tălmăciri inspirate de curgerea inexorabilă a muzicii lui Bach pentru vioară (dansul sugestiv intitulat Solo), ori de surprinderea inefabilului cotidian la viteza secolului XXI pe muzica lui Stevie Wonder în Love Stories, ceea ce a conferit unitate întregului spectacol a fost primatul sugestiei. Totul a însemnat ceva, spus cu maximă intensitate a trăirilor, cu eleganţă şi o uşurinţă care a ascuns perfect miile de ore de muncă pe care le au în spate aceşti mari artişti. Trecând cu subtilitate din momentele de solo în cele de "tutti", balansând între căutate şi bine stăpânite senzaţii de aleatoriu, ansamblul a impresionat prin felul în care o trupă de puternice individualităţi artistice a reuşit să pulseze asemenea unui organism viu şi complex cu o personalitate colectivă nu mai puţin fascinantă.
Revenind în Sala Palatului, a trebuit să constatăm că modelul american de "standing ovations" a pătruns din păcate şi la noi, fiind greu astăzi pentru cei de pe scenă să mai ştie unde este vorba despre convenţie şi unde despre reala emoţie pe care publicul o răsplăteşte aplaudând în picioare artiştii. La Alvin Ailey American Dance Theatre publicul care a umplut cam trei sferturi din numărul de locuri al sălii a fost cu adevărat entuziasmat. Cucerit de mândria cu care artiştii dezvăluiau minunate teritorii ale propriei lor culturi pe durata unui spectacol care în cazul de faţă îşi merită cu adevărat numele de show, publicul a ovaţionat la sfârşit în picioare cu recunoştinţă. (Virgil Oprina)
De la Bach la hip-hop
Eram în foyerul Salii Palatului cu câteva minute înaintea începerii spectacolului susţinut de Alvin Ailey American Dance Theater la Bucureşti sub egida Întilnirilor JTI şi vedeam cum continuau să intre personalităţi ale artei coregrafice de la noi, dar şi ale vieţii culturale în general.
Un public foarte eterogen am întâlnit la spectacolul Alvin Ailey American Dance Theater, public selecţionat (sau "cenzurat", depinde de unde priveşti) - în afara invitaţilor - de preţurile destul de piperate ale biletelor. Nu-mi dau seama câţi dintre spectatori ştiau însă ce înseamnă de aproape un deceniu în Bucureşti Întâlnirile JTI, un program inaugurat în anul 2000 care are un scop clar, dar destul de banal, la prima vedere: promovarea în România a marilor valori culturale internaţionale. Particularităţile apar din momentul în care cauza către care s-au îndreptat prioritar a fost dansul, care la acea vreme se număra printre domeniile culturale cele mai "neglijate" de autorităţi, în plus trecând aproape neobservat de companiile private dispuse să sponsorizeze evenimente culturale. Sub umbrela Întâlnirilor JTI au fost invitaţi în fiecare an pentru a susţine spectacole în faţa publicului bucureştean Bejart Ballet, Compania Nacional de Danza, Cullberg Ballet, Nacho Duato, Mats Ek sau Joaquin Cortes.
Virtuţile fizice ale dansului
Spectacolul de la Bucureşti a marcat 50 de ani de când Alvin Ailey American Dance Theater evoluează ca ambasador cultural al Americii în lume, sintetizând în apariţiile lor expresia culturală afro-americană şi tradiţia dansului modern american. Un tip de artă extrem de rafinat şi totuşi cu un mare potenţial de popularitate - astfel ar putea fi descris dansul celebrei companii americane. Faptul că în cinci decenii generaţiile succesive de dansatori ai trupei au putut fi admiraţi de peste 21 de milioane de oameni, din 71 de tari, de pe şase continente este deja un record al genului.
Fascinant şi neobişnuit pentru noi era faptul că vedeai dansatori care cunosc foarte bine tehnicile clasice, dar care nu au parte de nici o constrângere în a-şi expune forma fizică remarcabilă, ea reprezentând chiar un atu în limbajul pe care îl promovează.
De la dans clasic la hip-hop
Nu m-am uitat pe internet să aflu istoria companiei tocmai pentru a păstra proaspete senzaţiile vii ale serii. Este evident că motivul pentru care celebrul dansator Alvin Ailey a înfiinţat compania în 1958 a fost imposibilitatea balerinilor negri (în acea vreme în care nu se inventase corectitudinea politică, afro-americani, acum) de a intra în trupele de balet clasic ale vremii. Manifest cu conotaţii politice evidente în 1960, acum părând doar un superb tablou de epocă, Revelations, capodopera lui Ailey, concepută pe muzică de gospel şi negro spirituals, a încheiat spectacolul de la Bucureşti, reuşind să fie momentul agreat de toate genurile de public aflate în sală prin frumuseţea cvasi-picturală a mişcărilor şi prin superba împletire muzică-mişcare.
Mai îndrăzneaţă, Night Creature, creată tot de fondatorul companiei pe muzica lui Duke Ellington în 1974, păstrează acelaşi limbaj al dansului clasic îmbinat cu clişeele culturii afro-americane, superbele costume pictate de Elissa Tatigikis Iberti completând picturalul imaginii.
Cea mai modernă coregrafie este cea concepută în 2004 de Judith Jamison (actuala conducătoare a companiei), Robert Battle şi Rennie Harris la Love stories, în care deşi se porneşte de la un cântec al lui Stevie Wonder, dominanta este dată de tehnicile de dans hip-hop, un hip hop nobil, dacă s-ar putea face o astfel de asociere.
Solo pe muzică de Bach a fost momentul cel mai scurt din spectacol dar, pe de altă parte, cel care mi-a rămas cel mai pregnant în memorie. Muzica pentru vioară solo a lui Bach reinterpretată de siluetele evoluând în permanentă mişcare ale celor trei "versiuni" ale dansatorului afro-american (Clifford Brown, Jamar Roberts şi Antonio Douthit) generează o adevărată bijuterie coregrafică, pe care o putem considera una dintre capodoperele lui Hans van Manen.
Tot ce putem spera după acest spectacol este că Întâlnirile JTI nu se vor opri aici. (Oltea Şerban-Pârâu)