Senzaţia şi clişeul

Căutăm clişeele. Ele sunt confortabile pentru că nu ne mai solicită gândirea căutătoare de noi răspunsuri şi pentru că ne feresc viaţa de surprizele pe care ne-am învăţat să le trecem la categoria "de evitat".

Prezenţa unui mare artist între noi, cei care avem mai rar ocazia să facem comparaţii, se reduce astfel - vrând, nevrând - la o suprapunere de clişee. În cazul prezenţei lui Al di Meola cu un proiect latino-iberic în cadrul unei formule acustice denumită New World Simfonia, pentru cei mai mulţi dintre cei care au umplut Sala Mare a Palatului a fost vorba despre vestitul Friday Night in San Francisco şi omul viu, în carne şi oase aflat pe scenă. Oare cum va fi? Sigur va fi fantastic... dar cum?

Şi pentru că toate aprecierile ce ţin de gust (privind repertoriul abordat în acest concert) sunt periculoase, fiind în stare să nască pasiuni diametral opuse unor oameni altminteri blânzi şi inteligenţi, voi încerca să subscriu cronica zonei senzoriale.

Al di Meola şi cei patru minunaţi muzicieni care l-au acompaniat la chitară ritmică, percuţie şi bandoneon au instalat o atmosferă puternic impregnată de exotismul gitan, un spirit şi mai ales un stil care a înflorit pe însoritele tărâmuri iberice. Adevărat creuzet cultural care a amestecat influenţe muzicale orientale diverse, de la cele arabe, până la cele indiene, cu ingredientele deja existente specifice Europei Occidentale, Peninsula Iberică furnizează astăzi segmentul european - spre deosebire de cel afro-cuban - al muzicii latino, un stil mult mai degrabă cantonat în zona world - music decât în cea a jazz-ului. Puternic clişeizată în sensul popular de stilul disco-pop şi în cel mai înalt de mari personalităţi artistice precum Al di Meola sau Paco de Lucia, muzica latino de sorginte flamenco trebuie ascultată cu ochii imaginaţiei larg deschişi. Creator de stil, cu posibilităţi uluitoare în privinţa mai multor stiluri muzicale, compozitor şi poliinstrumentist, Al di Meola a preferat să se consacre în ultimii ani unei muzici precum cea cântată şi la Bucureşti.

Cu tehnică care solicită la maximum instrumentul şi cu lansările solistice de acum previzibile pentru cei care îi ascultă muzica, Al di Meola a predat publicului una dintre cele mai dificile lecţii posibile. Aceea a instrumentistului care trebuie să lupte în concertele live cu propria imagine de pe CD. Pentru cei care ascultă muzica lui doar pentru latura gimnastică, sportivă, spectaculoasă, concertul live a fost poate plictisitor pentru că Al di Meola - fiind un artist serios - nu a "mâncat jăratic". Pentru cei dispuşi însă "să închidă ochii" şi să caute să-şi închipuiască ceea ce ascultă, concertul a fost cu siguranţă o reuşită.

Sigur că şi în zona senzaţiilor suntem năpădiţi de clişee. În cazul nostru dădea bine "starea-de-Bregovici-varianta-elevată", conform căreia muzica trebuie lăsată să ne mângâie auzul, trezind în noi pâlpâiri senzoriale exotic-lascive, combinate cu starea de bine dată de faptul că am fost văzuţi la concert de cine trebuie. Cei care s-au bucurat pur şi simplu, fără un motiv anume, au fost însă, cred eu, cei mai câştigaţi.

P.S. Dacă există pe undeva o fotografie a momentului în care alături de Al di Meola s-a aflat cu onoare şi tânărul chitarist român Alexandru Cotoi, aceea se poate spune că surprinde povestea concertului de la Bucureşti.

© Foto: Eugen Oprina