Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Cum să medităm


Kathleen McDonald, traducere de Ines Simionescu

21.02.2018
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kathleen McDonald
Cum să medităm - Ghid practic pentru atingerea echilibrului interior
Editura Herald, 2018

Traducere din limba engleză de Ines Simionescu


***
Intro

Kathleen McDonald (Sangye Khadro) s-a născut în California în 1952. A făcut primele cursuri de meditaţie budistă la Dharamsala, India, în 1973, şi a primit ordinaţia de călugăriţă budistă tibetană un an mai târziu. A locuit alături de comunitatea de călugări şi călugăriţe occidentale de la Kopan, mănăstirea învăţătorilor ei, Lama Thubten Yeshe şi Lama Thubten Zopa Rinpoche, din Kathmandu, Nepal, unde a studiat şi a făcut retrageri pentru meditaţie.

În 1978 s-a mutat în Anglia pentru a-şi continua studiile budiste, iar în 1982 a ajutat la înfiinţarea Mănăstirii de călugăriţe budiste FPMT Dorje Pamo, din Franţa. Din 1985 şi până în 1987 a predat în Australia, apoi pentru un an în Nepal, a lucrat unsprezece ani ca profesor rezident la Centrul Budist Amitabha al FPMT din Singapore. Din anul 2000 predă în toată lumea, cu excepţia unei întreruperi de un an începută la mijlocul lui 2005, pentru o retragere meditativă în Spania.
*
Lumea modernă se confruntă cu nenumărate provocări. Învăţăturile tradiţionale (atât cele din vest, cât şi cele orientale) ne prezintă agitaţia minţii ca sursă principală a acestor provocări. Cartea de faţă este un ghid, un remediu practic pentru acest important neajuns.

Scrisă într-un limbaj accesibil, simplu, cu un caracter eminamente practic, Cum să medităm - tradusă în numeroase limbi - este un itinerar printre metodele meditative budiste ale tradiţiei Mahāyāna, pe care îl parcurgem însoţiţi de o practicantă occidentală respectată.

Utilizând acest ghid, vom putea începe practica meditativă în cel mai important moment: ACUM.

Cuvânt înainte

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, când volumul Cum să medităm a fost publicat pentru prima oară, meditaţia nu era bine‑cunoscută sau practicată în Occident şi existau puţine cărţi despre ea. Lucrurile stau altfel acum. Milioane de occidentali practică meditaţia cu regularitate; medicii o recomandă pacienţilor lor ca pe o metodă de a face faţă durerii, bolilor de inimă, cancerului, depresiei şi altor probleme; oamenii de ştiinţă îi studiază efectele asupra creierului şi a sistemului imunitar. Există zeci de cărţi, casete, CD‑uri şi site‑uri web despre meditaţie, iar cursurile de meditaţie sunt disponibile în mai toate oraşele.

Această carte a avut un succes surprinzător, fiind reeditată de şaptesprezece ori şi tradusă în nouă limbi. Şi încă mai întâlnesc persoane care îmi spun cum le‑a ajutat în practica şi înţelegerea budismului şi a meditaţiei. Obiectivul acestei cărţi rămâne acelaşi ca atunci când a fost publicată prima dată: să le ofere tuturor oamenilor din lumea de azi o punte către arta meditaţiei predată de Buddha şi dezvoltată în Asia în ultimii peste 2.500 de ani. În ciuda progreselor tehnologice, instrumentele lui Buddha de deschidere a capacităţilor noastre interioare către o stare de bine autentică şi durabilă îşi menţin puterea şi relevanţa.

Majoritatea meditaţiilor explicate aici provin din tradiţia budistă tibetană Mahayana, mai multe din tradiţia Theravada, specifică Asiei de Sud‑Est, iar câteva sunt propriile mele improvizaţii pe teme budiste. Am încercat să le explic simplu şi clar, într‑un limbaj tehnic minim, deoarece doresc să arăt că budismul este practic şi realist, şi nu o filosofie aridă sau un cult exotic. De‑a lungul cărţii, accentul se pune pe experienţă, utilizând meditaţia pentru a produce schimbări în gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre.

Partea întâi, Mintea şi meditaţia, pune temeliile, explicând de ce meditează oamenii şi cum beneficiază de pe urma acestei practici. Partea a doua, Stabilirea unei practici de meditaţie, oferă informaţii esenţiale şi sfaturi pentru practicanţii începători. Restul cărţii prezintă metode efective de meditaţie, împărţite în patru categorii: Meditaţiile asupra minţii, Meditaţiile analitice, Meditaţiile de vizualizare şi Rugăciunile şi alte practici devoţionale. Fiecare tehnică are un preambul care furnizează fundalul meditaţiei, îi arată beneficiile, cum este cel mai bine să fie realizată şi explică aplicaţiile sale practice. La sfârşit, veţi găsi un glosar de termeni şi o listă de titluri pentru alte lecturi recomandate. Pentru prezenta ediţie, am revizuit majoritatea meditaţiilor şi am adăugat câteva noi: despre karma, purificarea karmei negative, compasiune şi tonglen (termenul tibetan pentru "a da şi a primi") şi Buddha al vindecării. Revizuirile nu înseamnă că meditaţiile din ediţia originală sunt incorecte; am simţit pur şi simplu că pot fi îmbunătăţite, pornind de la alţi douăzeci de ani de practică şi de predare a meditaţiei.
(autoarea)
Partea I. Mintea şi meditaţia
1. De ce să medităm?

Toată lumea vrea să aibă parte de fericire, totuşi se pare că puţini dintre noi o găsesc. Aflaţi în căutarea satisfacţiei, trecem de la o relaţie la alta, de la o slujbă la alta, de la o ţară la alta. Studiem arta şi medicina, ne antrenăm pentru a deveni jucători de tenis sau dactilografe; avem copii, participăm la curse de maşini, scriem cărţi şi cultivăm flori. Ne cheltuim banii pe sisteme de divertisment la domiciliu (home entertainment), telefoane mobile, iPod‑uri, calculatoare portabile, mobilă confortabilă şi vacanţe pe plajă. Sau încercăm să ne întoarcem la natură, să mâncăm alimente bio, să practicăm yoga şi să medităm. Aproape tot ceea ce facem este o încercare de a găsi fericirea reală şi de a evita suferinţa. Nu este nimic rău în a dori fericirea; nu este nimic rău cu niciuna dintre aceste încercări de a o găsi. Problema este că înţelegem relaţiile, posesiunile şi aventurile ca pe nişte lucruri care ar avea o capacitate intrinsecă de a ne satisface, ca fiind cauza fericirii. Dar ele nu pot fi aşa ceva - pur şi simplu pentru că nu durează în timp. Toate se schimbă permanent prin natura lor şi, în cele din urmă, dispar: corpurile noastre, prietenii noştri, toate bunurile noastre, mediul înconjurător. Dependenţa noastră de lucrurile efemere şi cramponarea de fericirea efemeră pe care ne‑o oferă ne produc numai dezamăgire şi mâhnire, nu satisfacţie şi mulţumire.

Simţim fericirea pe care ne‑o dau lucrurile exterioare, dar aceasta nu ne satisface cu adevărat şi nici nu ne eliberează de problemele noastre. Este o fericire de proastă calitate, o fericire pe care nu ne putem baza şi de scurtă durată. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la prietenii şi la posesiunile noastre pentru a fi fericiţi. Mai degrabă ar trebui să renunţăm la concepţiile greşite despre ei şi la aşteptările noastre nerealiste cu privire la ceea ce pot face pentru noi. Nu numai că le concepem ca permanente şi apte să ne satisfacă; la rădăcina problemelor noastre se află viziunea noastră fundamental greşită despre realitate. Credem instinctiv că oamenii şi lucrurile există în şi prin ele însele, de la sine; că au o natură inerentă, o realitate obiectivă inerentă. Ceea ce înseamnă că vedem lucrurile ca având anumite calităţi ce persistă în mod natural în ele; credem că sunt, prin natura lor, bune sau rele, atractive sau neatractive. Aceste calităţi par să fie acolo, în obiectele înseşi, complet independente de punctul nostru de vedere şi de orice altceva. Credem, de exemplu, că ciocolata este prin natura sa delicioasă sau că succesul, prin natura sa, oferă satisfacţie. Dar, dacă ar fi aşa, cu siguranţă nu ar da greş niciodată în a ne oferi plăcere sau a ne satisface şi toată lumea le‑ar experimenta la fel. Această idee greşită a noastră este adânc înrădăcinată şi un rezultat al obiceiului; ne influenţează toate relaţiile şi interacţiunile cu lumea. Probabil că rareori ne întrebăm dacă modul în care vedem lucrurile este şi modul în care există de fapt, dar odată ce o facem va fi evident că imaginea pe care o avem despre realitate este exagerată şi unilaterală; că trăsăturile bune şi rele pe care le vedem în lucruri sunt, de fapt, create şi proiectate de propria noastră minte. Conform religiei budiste, există fericire de durată şi stabilă şi toată lumea are potenţialul de a o trăi. Cauzele fericirii se află în propria noastră minte, iar metodele prin care ajungem la ea pot fi exersate de oricine, oriunde, indiferent de stilul de viaţă - chiar dacă locuim în oraş, avem o slujbă de opt ore, ne ocupăm de familie sau ne jucăm în weekenduri.

Prin practicarea acestor metode - meditaţia -, putem învăţa să fim fericiţi oricând, în orice situaţie, chiar dificilă şi dureroasă. Intr‑un final, ne putem elibera de probleme precum nemulţumirea, furia şi anxietatea şi, până la urmă, conştientizând modul real în care există lucrurile, vom elimina complet chiar sursa tuturor stărilor mentale deranjante, astfel încât să nu mai apară niciodată.

Ce este mintea?

Mintea, sau conştiinţa, este inima teoriei şi practicii budiste, iar cei care meditează au investigat‑o şi au folosit‑o, în ultimii 2.500 de ani, ca pe un mijloc de a transcende o existenţă nemulţumitoare şi de a dobândi o stare de pace perfectă. Se spune că orice fericire, obişnuită sau sublimă, este obţinută prin înţelegerea şi transformarea propriilor noastre minţi. Mintea este un tip de energie non‑fizică, iar funcţia sa este de a şti, de a experimenta. Este conştientizarea înseşi. Este limpede prin natura sa şi reflectă tot ce experimentează, aşa cum un lac nemişcat reflectă munţii şi pădurile din jur. Mintea se schimbă de la un moment la altul. Este un continuum fără început, ca un izvor ce curge permanent; momentul anterior al minţii determină prezentul moment al minţii, care determină următorul moment al minţii şi tot aşa. Este numele general dat totalităţii experienţelor noastre conştiente şi inconştiente: fiecare dintre noi este centrul unei lumi de gânduri, percepţii, sentimente, amintiri şi vise - toate acestea sunt mintea.

Mintea nu este un lucru fizic care are gânduri şi sentimente; ea este chiar acele experienţe. Fiind non‑fizică, este diferită de corp, deşi mintea şi corpul sunt interconectate şi interdependente. Mintea - conştiinţa - este purtată prin corpul nostru de energii fizice subtile, care ne controlează şi mişcarea, şi funcţiile vitale. Această relaţie explică de ce, de exemplu, boala şi disconfortul fizic ne pot afecta starea mentală şi de ce, la rândul lor, atitudinile mentale pot şi să cauzeze, dar şi să vindece problemele fizice.

Mintea poate fi comparată cu un ocean, iar evenimentele mentale trecătoare precum fericirea, iritarea, fanteziile şi plictiseala cu valurile care se ridică şi coboară pe suprafaţa lui. Aşa cum valurile se disipează dezvăluind nemişcarea adâncurilor oceanului, tot astfel este posibil să ne calmăm agitaţia minţii, dezvăluindu‑i pura limpezime naturală. Abilitatea de a realiza acest fapt se află în interiorul minţii înseşi, iar cheia pentru a accesa mintea este meditaţia.

2. Ce este meditaţia?

Supunerea minţii şi aducerea ei la înţelegerea corectă a realităţii nu este o sarcină uşoară. Aceasta necesită un proces lent şi treptat de ascultare şi de citire a explicaţiilor minţii şi a naturii lucrurilor; de gândire şi de analizare atentă a acestor informaţii; şi, în final, de transformare a minţii prin meditaţie.

Mintea poate fi împărţită în conştiinţa simţurilor - văz, auz, miros, gust şi pipăit - şi conştiinţa mentală. Conştiinţa mentală variază de la experienţele noastre cele mai brute de furie sau dorinţă, de exemplu, până la nivelul subtil al nemişcării şi clarităţii desăvârşite. Include procesele noastre intelectuale, sentimentele şi emoţiile noastre, amintirile şi visurile noastre.

Meditaţia este o activitate a conştiinţei mentale. Implică o parte anume a minţii care observă, analizează şi gestionează celelalte părţi ale minţii. Meditaţia poate lua multe forme: concentrarea unidirecţională asupra unui obiect (intern), încercarea de a înţelege unele probleme personale, generarea unei iubiri vesele pentru întreaga umanitate, rugăciunea în faţa unui obiect de devoţiune sau comunicarea cu propria înţelepciune interioară. Scopul ei suprem este să trezească un nivel foarte subtil al conştiinţei şi să‑l folosească în descoperirea realităţii, direct şi intuitiv. Această conştientizare directă, intuitivă despre cum sunt lucrurile, combinată cu dragostea şi compasiunea pentru toate fiinţele, este cunoscută drept iluminare şi reprezintă rezultatul final al practicii budiste Mahayana. Scopul atingerii ei - şi forţa călăuzitoare a întregii practici - este acela de a‑i ajuta şi pe alţii să o atingă.

Termenul tibetan pentru meditaţie, gom, înseamnă literal "a deveni familiar". Ceea ce apare în minţile noastre sunt lucrurile cu care suntem cel mai familiarizaţi. Dacă atunci când cineva ne tratează fără bunăvoinţă sau fără respect ne simţim imediat răniţi sau furioşi, este pentru că acestea sunt reacţiile cu care suntem cel mai familiarizaţi sau obişnuiţi. Meditaţia budistă presupune să ne familiarizăm mintea cu stările pozitive precum dragostea, compasiunea, răbdarea, serenitatea şi înţelepciunea, astfel încât acestea să devină mai naturale şi spontane. Astfel, când vom întâlni o persoană lipsită de bunăvoinţă sau ostilă, e mai probabil că vom rămâne calmi şi răbdători şi chiar vom simţi compasiune pentru ea.

Există multe tehnici de meditaţie; fiecare tehnică are funcţii şi beneficii specifice şi fiecare este o parte a structurii prin care ne vom aduce mintea la o viziune mai realistă asupra lumii. Cel mai bine ar fi să începem prin a spune ce nu este meditaţia, deoarece există multe neînţelegeri în acest sens. În primul rând, meditaţia nu este o activitate a corpului: nu este doar o chestiune de a sta într‑o anumită postură sau de a respira intr‑un anumit fel şi nici nu se realizează cu scopul de a trăi senzaţii corporale plăcute. Este mai degrabă o activitate a minţii, realizată cu scopul de a transforma mintea, pentru a o face mai pozitivă. Deşi cele mai bune rezultate se obţin, de obicei, când medităm aşezaţi într‑un loc liniştit, putem medita şi într‑un mediu zgomotos, când muncim, când mergem pe jos sau cu autobuzul şi când gătim cina. Un călugăr tibetan a realizat ce înseamnă vacuitatea în timp ce tăia lemne, iar altul a ajuns la concentrarea într‑un singur punct a minţii1 în timp ce făcea curăţenie în camera maestrului său.

În primul rând, învăţăm să dezvoltăm starea mentală meditativă prin practica formală, aşezaţi, dar odată ce ne descurcăm bine, putem adopta un stil mai liber şi mai creativ şi putem genera această stare mentală oricând, în orice situaţie. Deja, meditaţia a devenit un mod de viaţă. Meditaţia nu este ceva străin sau nepotrivit pentru mintea occidentală. Există diferite metode practicate în diferite culturi, dar toate împărtăşesc principiul comun al minţii care pur şi simplu devine familiară cu stările pozitive, benefice. Iar mintea oricărei persoane, orientală sau occidentală, are aceleaşi elemente şi experienţe de bază, aceleaşi probleme de bază - şi acelaşi potenţial.

Meditaţia nu înseamnă detaşare sau fugă. De fapt, ea înseamnă să fim total sinceri cu noi înşine: să ne uităm bine la ceea ce suntem şi, pornind de aici, să devenim mai pozitivi şi mai utili nouă înşine şi altora. Mintea are atât aspecte pozitive, cât şi negative. Printre aspectele negative - tulburările noastre mentale sau, destul de literal, iluziile - se numără gelozia, furia, dorinţa, mândria etc. Acestea apar din înţelegerea greşită a realităţii şi din cramponarea obişnuită de modul în care vedem lucrurile. Prin meditaţie ne putem recunoaşte greşelile şi ne putem ajusta mintea pentru a gândi şi reacţiona mai realist, mai onest.

Scopul final, iluminarea, este unul pe termen lung. Dar meditaţiile realizate cu acest scop în minte pot şi chiar au beneficii enorme pe termen scurt. Pe măsură ce imaginea noastră încremenită a realităţii se înmoaie, dezvoltăm o imagine de sine mai pozitivă şi mai realistă, devenind astfel mai relaxaţi şi mai puţin anxioşi. Învăţăm să avem mai puţine aşteptări nerealiste faţă de oamenii şi lucrurile din jurul nostru şi, ca atare, să le întâmpinăm cu mai puţină dezamăgire; relaţiile se îmbunătăţesc şi viaţa devine mai stabilă şi mai satisfăcătoare.

Dar nu uitaţi, obiceiurile de o viaţă pier greu. Chiar şi să ne recunoaştem furia şi gelozia este dificil, darămite să facem efortul de a ne înfrâna vechiul flux familiar de sentimente sau de a analiza cauzele şi rezultatele sale. Transformarea minţii este un proces lent şi treptat. Este o chestiune ce ţine de descotorosirea, încetul cu încetul, de obişnuinţele instinctive, dăunătoare şi de "familiarizarea" cu obiceiurile care aduc în mod necesar rezultate pozitive - pentru noi şi pentru ceilalţi. Există multe tehnici de meditaţie, dar, conform tradiţiei tibetane, toate pot fi clasificate în două categorii: meditaţia stabilităţii şi meditaţia analitică.

Meditaţia stabilităţii

În general, acest tip de meditaţie este utilizat pentru a dezvolta concentrarea şi, în cele din urmă, pentru a ajunge la o stabilitate durabilă a minţii (în sanscrită: shamata), un tip special de concentrare care îi permite persoanei să rămână focalizată pe obiectul dorit, atât timp cât doreşte, în timp ce trăieşte o stare de fericire supremă, claritate şi pace. Concentrarea şi calmul durabil sunt necesare pentru orice intuiţie reală şi durabilă şi pentru orice transformare a minţii. În meditaţia stabilităţii, învăţăm să ne concentrăm pe [un singur] lucru - respiraţia, esenţa propriei minţi, un concept, o imagine vizualizată - fără întrerupere.

Concentrarea fără întrerupere este exact opusul stării noastre mentale obişnuite. Dacă te întorci spre interior pentru câteva momente, vei observa că mintea sare de la un lucru la altul: un gând referitor la ce vei face mai târziu, un sunet de afară, un prieten, ceva care s‑a petrecut mai devreme, o senzaţie fizică, o ceaşcă de cafea. Nu este nevoie să spunem niciodată minţii "Gândeşte!" sau "Simte!". Ea este tot timpul ocupată cu ceva, rulând cu viteză, consumându‑şi mereu propria energie.

Cu o astfel de minte împrăştiată şi de necontrolat, există puţine şanse de succes în orice am face, indiferent că este vorba de a‑ţi aminti un număr de telefon, de a pregăti masa sau de a conduce o afacere. Şi cu siguranţă, fără concentrare, meditaţia reuşită este imposibilă.

Meditaţia stabilităţii nu este uşoară, dar este esenţială pentru aducerea minţii sub control. Deşi dezvoltarea concentrării unidirecţionale propriu‑zise şi a calmului durabil constituie practica celor care meditează permanent, nu trebuie să ne retragem în munţi pentru a experimenta beneficiile acestui tip de meditaţie: chiar şi în viaţa zilnică de la oraş ne putem dezvolta o concentrare bună, realizând regulat zece sau cincisprezece minute pe zi de meditaţie a stabilităţii (de exemplu, meditaţia asupra respiraţiei, p. 53). Poate aduce o senzaţie imediată de spaţialitate şi ne permite să vedem mecanismele minţii noastre mai clar, atât în timpul meditaţiei, cât şi în tot restul zilei.

Meditaţia analitică

Acest tip de meditaţie are ca scop dezvoltarea intuiţiei, sau a înţelegerii corecte a modului în care lucrurile sunt în realitate, şi, finalmente, de a dobândi o capacitate de discriminare specială (în sanscrită: vipashyana), care vede natura supremă a lucrurilor. Meditaţia analitică pune în joc gândirea creativă, intelectuală şi este crucială pentru dezvoltarea noastră: primul pas către obţinerea oricărei intuiţii adevărate este înţelegerea conceptuală a ceea ce sunt lucrurile. Această claritate conceptuală se transformă într‑o convingere fermă care, atunci când este combinată cu meditaţia stabilităţii, aduce o cunoaştere directă şi intuitivă.

Totuşi, chiar înainte de a putea "şti cum sunt lucrurile de fapt", trebuie mai întâi să identificăm concepţiile noastre greşite. Utilizând gândirea clară, pătrunzătoare, analitică, dezvăluim complexităţile tiparelor noastre atitudinale şi comportamentale. Treptat, putem elimina acele gânduri, sentimente şi idei care ne aduc nefericire nouă şi celorlalţi, iar în locul lor să cultivăm gânduri, sentimente şi idei care ne aduc fericire şi pace. În acest fel, ne familiarizăm cu realitatea cauzei şi a efectului, de exemplu - că experienţele noastre prezente sunt rezultatul acţiunilor noastre trecute şi cauza experienţelor noastre viitoare -, sau cu faptul că toate lucrurile sunt lipsite de o natură inerentă. Putem medita punct cu punct asupra beneficiilor răbdării şi a dezavantajelor furiei; asupra valorii dezvoltării compasiunii; asupra bunătăţii altora.

Într‑un fel, o şedinţă de meditaţie analitică este o şedinţă de studiu intensiv. Totuşi nivelul gândirii conceptuale pe care îl putem atinge în timpul acestor meditaţii este mai subtil şi ca atare mai puternic decât gândurile noastre din viaţa de zi cu zi. Deoarece simţurile noastre nu sunt bombardate de freneticul aport informaţional obişnuit, suntem capabili să ne concentrăm mai intens şi să dezvoltăm o sensibilitate ajustată la dinamica minţii noastre.

Meditaţia analitică poate fi folosită şi ca o formă de terapie cu sine. Lama Yeshe spunea că "fiecare dintre noi ar trebui să‑şi cunoască mintea; ar trebui să deveniţi propriii psihologi". Când avem o problemă sau ne simţim tulburaţi emoţional, ne putem aşeza şi calma mintea prin câteva minute de meditaţie asupra respiraţiei. Apoi, detaşându‑ne de gânduri şi emoţii, putem încerca să înţelegem ce se petrece. "Ce fel de gânduri îmi trec prin minte? Ce emoţii apar?" În spaţiul calm şi clar al meditaţiei, ne va fi mai uşor să recunoaştem care este eroarea gândirii noastre şi să o rectificăm, oferindu‑i idei mai realiste şi mai benefice învăţate din studiul şi practica noastră spirituală.

Unii oameni cred că meditaţia este în mod necesar o meditaţie a stabilităţii sau unidirecţională şi că, atunci când medităm, mintea noastră ar trebui eliberată de toate gândurile şi conceptele. Nu este aşa: meditaţia unidirecţională nu este singurul tip de meditaţie care există, iar gândurile şi conceptele, dacă sunt folosite cu pricepere, joacă un rol crucial în transformarea pozitivă a minţii noastre. La rădăcina problemelor şi confuziei noastre se află concepţii greşite despre realitate, iar singura cale de a ne elibera de ele este de a le identifica şi transforma mai întâi prin intermediul meditaţiei analitice. Rămânând concentraţi unidirecţional asupra acestor noi intuiţii, îi permitem minţii să se familiarizeze pe deplin şi profund cu ele. În acest fel, are loc transformarea reală, de durată a minţii.

Meditaţiile stabilităţii şi cea analitică sunt, aşadar, complementare şi pot fi utilizate împreună într-o singură şedinţă. Când medităm asupra vacuităţii, de exemplu, analizăm obiectul (vacuitatea), utilizând informaţiile pe care le‑am auzit sau citit, precum şi propriile noastre gânduri, sentimente şi amintiri.

La un moment dat, apare o experienţă intuitivă sau o convingere despre obiect. În acel moment, ar trebui să încetăm a mai gândi şi să ne focalizăm atenţia asupra sentimentului, cât mai mult posibil. Ar trebui să ne scufundăm mintea în acea experienţă. Când sentimentul se estompează, putem fie să ne continuăm analiza, fie să încheiem şedinţa.

Această metodă de combinare a celor două tipuri de meditaţie determină mintea să devină efectiv una cu obiectul meditaţiei. Cu cât este mai mare concentrarea noastră, cu atât va fi mai profundă pătrunderea intuitivă [în respectivul obiect]. Trebuie să repetăm acest proces iar şi iar, având ca obiect tot ce vrem să înţelegem, astfel încât să ne transformăm intuiţia în experienţă propriu‑zisă.

De asemenea, [diferitele metode de] meditaţie a stabilităţii, precum meditaţia asupra respiraţiei, vor decurge mai bine dacă se utilizează anumite mijloace abile. Când ne aşezăm pentru meditaţie, ar trebui să începem prin examinarea stării noastre mentale şi clarificarea motivului pentru care o practicăm, ceea ce implică gândirea analitică. În timpul meditaţiei în sine, am putea constata că este deosebit de dificil să ne concentrăm; în astfel de momente este bine să analizăm câtva timp problema, apoi să re‑orientăm mintea asupra respiraţiei. Iar uneori este util să ne verificăm mintea în timpul meditaţiei ca să fim siguri că nu s‑a lăsat prinsă în reverii, ci face ceea ce trebuie să facă.

Meditaţiile din această carte sunt împărţite în patru secţiuni. Prima dintre ele, Meditaţia asupra minţii, include trei tehnici care ajută la dezvoltarea conştientizării minţii înseşi. Meditaţia asupra respiraţiei (numită adesea meditaţia mindfulness sau prezenţă conştientă) este, în principal, o practică a stabilităţii care utilizează respiraţia ca obiect al concentrării. Începătorii sunt sfătuiţi să pornească mai întâi cu această practică, deoarece calmează mintea, permiţându‑ne să vedem mai limpede cum funcţionează.

Celelalte meditaţii din această secţiune folosesc la dezvoltarea unei conştienizări a naturii clare a minţii, a lipsei începutului şi continuităţii minţii. Toate tehnicile implică atât stabilitatea, cât şi analiza.

Următoarea secţiune, Meditaţiile analitice, oferă unsprezece tehnici de examinare şi analizare a presupunerilor noastre cu privire la modul cum există lucrurile, la viaţă, la moarte, la suferinţă şi la compasiune; şi, în final, sfaturi despre cum să facem faţă energiei negative în viaţa de fiecare zi. Dacă abia acum învăţaţi să vă încetiniţi mintea prin, să spunem, meditaţia asupra respiraţiei, s‑ar putea să nu vă simţiţi pregătiţi să abordaţi niciunul dintre aceste subiecte în meditaţia forma lă; totuşi simpla lectură a acestei secţiuni vă oferă suficientă hrană pentru gândire.

Următoarea este secţiunea despre Meditaţiile de vizualizare: cinci tehnici prezintă vizualizarea aşa cum este ea utilizată în practica tantrică Vajrayana; toate combină stabilitatea şi analiza. Ultima secţiune a corpusului principal al cărţii, Rugăciunile şi alte practici devoţionale, include alte câteva meditaţii, precum şi rugăciuni şi alte practici. Este important să o luaţi încet şi să adoptaţi metode noi numai când sunteţi pregătiţi. Nu are niciun rost să încercaţi să faceţi meditaţii care par ciudate sau complicate sau al căror scop nu vă este clar. Este preferabil să rămâneţi la o metodă sau două ale căror beneficii le puteţi simţi.

Totuşi fiecare secţiune a acestei cărţi este o parte integrantă a dezvoltării spirituale echilibrate şi un pas pe o cale vastă şi profundă. De exemplu, majoritatea meditaţiilor analitice vin din tradiţia căii gradate (în tibetană: lamrim), o serie bine organizată de subiecte ce trebuie învăţate, contemplate şi integrate prin experienţă directă, un proces care ne aduce din starea noastră prezentă de neiluminare la împlinirea potenţialului nostru de perfecţiune: iluminarea. (Pentru mai multe informaţii despre calea treptată, vezi lista de lecturi recomandate de la sfârşitul cărţii.)

Prin studiu şi practică atentă şi răbdătoare, veţi învăţa să apreciaţi relaţia pe care aceste practici o au unele cu altele şi cu întregul parcurs.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer