Strada NUVELEI

Nuvela e ca o fustiţă a literaturii. Cu cât e mai scurtă, cu atât se văd gleznele, tibia şi peroneul, rotula şi calcaneul şi, când bate vântul, frunza-n dungă. M-aş întreba, totuşi, de ce-o fi zicând Radu Cosaşu că e de meserie nuvelist?
 
Povestea inventată, scrisă sau spusă sub formă scurtă era apreciată de amatorii de novella sau noutate în domeniul viticol (lumea din vechime era foarte clară în exprimare, novella fiind la origine o nouă viţă de vie plantată şi gustoasa sa producţie). La sfârşitul Evului Mediu, odată cu intrarea în comă a spiritului scolastic, drama sufletească a omului se zbătea între credinţă şi adevăr. Care e natura gândirii?, se-ntrebau unii. Care e raportul dintre gândire şi ceea ce e în afara gândirii?, se-ntrebau alţii. Ceilalţi ciocneau câte-un pahar de vin ameţitor şi aflau pe loc răspunsul, parcă. Lucruri şi gânduri se-nvăluiau sub efectul de ceaţă al lunii. Când nu era lună, se scria câte-un Epistolar, câte-un Travesti sau Despre îngeri, În bătaia săgeţii şi cam atât. Cervantes a scris Nuvele exemplare.
 
Avec le temps, nuvela şi-a luat zborul. Balzac, Flaubert, Hugo, Stendhal, Maupassant ont diminué les jupes de leur créations. Au avut de la-nceput le compas dans l'œil: Edgar Alan Poe, Henry James, Gogol, Cehov, F.S. Fitzgerald, Borges, Buzzati, Cortàzar, Raymond Carver, Richard Matheson şi, tot la litera R, Răzvan Petrescu - cel ce spune despre o povestire că "pe măsură ce lungeam chestia, devenea tot mai obosită, căpăta pungi sub ochi, îi atârna pielea, avea vergeturi pe alineate." Strada Nuvelei e un short story în două capitole scris de pietoni români necunoscuţi. Primul capitol porneşte dintr-un bloc înălţat pe fundalul unei lumi reale, traversează B-dul Bucureştii Noi şi se opreşte într-un gard din strada Cireşoaia. Din vârful unei clădiri cu geamuri mici şi jaluzele, Sf. Ioana Antida se-nvârte ca un far luminând drumul grăuntelui de muştar sau opera lui Dumnezeu. În faţa gardului de mănăstire, două grăunţe din acestea de le sare muştarul poartă un dialog cosmic lângă o sticlă proaspăt golită. Cât fac stelele astea? zice ea. De unde vrei să ştiu, phă, nu vezi că-s mangă? zice el schimbând sensul timpului ca Stephen Hawking. Piaţa din faţa lor se deschide ca o gaură neagră. Concluzia îi aparţine lui Steven Weinberg: "Cu cât universul pare mai comprehensibil, cu atât pare şi mai lipsit de sens."