Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Shakespeare este minunat pentru că ne vorbeşte despre esenţa omenirii


Kovács Bálint, un interviu cu Andrei Şerban, traducere de Ana Scarlat

16.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Interviul a fost luat pentru site-ul index.hu cu ocazia premierei spectacolului Richard III, în regia lui Andrei Şerban, pe 18 februarie 2018, la cunoscutul Teatru Radnoti din Budapesta.


Kovács Bálint: Care e părerea dumneavoastră despre Róbert Alföldi? (vedetă a scenei budapestane, fost director al Teatrului Naţional, actorul care interpretează rolul titular în Richard III)
Andrei Şerban: Îmi este vechi prieten. El m-a chemat prima oară în Ungaria, la Teatrul Naţional din Budapesta, unde am montat două spectacole: Három nővér / Trei surori şi Angyalok Amerikában / Îngeri în America. A fost distribuit în ambele spectacole. Exista încă de atunci între noi o chimie, ne înţelegeam foarte bine, iar de atunci prietenia noastră s-a tot adâncit. Pentru noi amândoi Richard III a însemnat o mare provocare: eu nu montasem niciodată textul, el nu jucase niciodată rolul. Am avut încredere în el: nu e tipul de om potolit, este un agitat, plin de curiozitate, furtunos, avid, care vrea întotdeauna noi experienţe. Ei, ne aştepta o experienţă riscantă, cu care nu poţi decât câştiga sau pierde. Teatrul e ca mersul pe sârmă: rişti să cazi în orice clipă.

K.B.: Dacă ţin minte, însuşi Alföldi spunea că, la cincizeci de ani, i-ar plăcea să joace Richard III, dacă dumneavoastră l-aţi regiza. Sunt frecvente asemenea solicitări?
A.Ş.: Nu, nu sunt. Când lucrez în marile săli de operă ale lumii de la New York trecând prin Paris până la Viena, nu fac distribuţii, acolo trebuie să mă ţin după programul cântăreţilor, care sunt programaţi pe doi ani înainte, şi trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce primesc. Dar în teatre întotdeauna aleg eu interpreţii, în funcţie de textul pe care îl montez. Situaţia de acum este absolut neobişnuită.

K.B.: Dar aţi acceptat-o fără ezitare.
A.Ş.: Nici o clipă nu am stat pe gânduri. Imediat mi-am dat seama că merită să mă implic.

K.B.: Probabil Teatrul Radnóti este cel mai mic teatru de piatră din Ungaria. Aici se lucrează altfel decât într-o clădire cu mii de locuri din New York?
A.Ş.: A monta aici Richard III este un fel de a duce Războiul Rozelor într-o cutie cu chibrituri. E o provocare destul de mare. În orice caz aici nu se pot monta senzaţii scăpărătoare, scene istorice de anvergură, din simplul motiv că nu există spaţiu. Rămâne să te concentrezi asupra a ceea ce e chiar important, acolo, în adâncul piesei.

K.B.: Aşa ceva nu vă e chiar străin...
A.Ş.: Totuşi, când lucrez pe marile scene de operă, am la îndemână şi mari atracţii, spectaculozitate amplă. Şi ele au nevoie ca în adâncuri să aibă un înţeles, o semnificaţie. Aici, acum, vor deveni mini spectaculozităţi, publicul trebuie şi distrat - dar nu numai pentru asta. Dacă teatrul îţi permite să visezi, apoi deodată are loc ceva surprinzător, care te obligă să-ţi pui o întrebare despre viaţă, atunci totul e în ordine. Distracţia, divertismentul, e numai afacere, producţii Broadway, unde teatrul îşi pierde sensul. Divertismentul există, dar în ce scop?

K.B.: Aţi primit vreodată o solicitare pentru o producţie pe Broadway?
A.Ş.: Nu, dar am ajuns la un moment dat aproape de Broadway: când montam musicalul Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg, inspirat după un vechi film francez. A fost un spectacol Off-Broadway, slavă cerului până pe Broadway n-a ajuns.

K.B.: Dar cu vedete de la Hollywood aţi lucrat, de pildă cu Meryl Streep sau cu Liev Schreiber, actorul din Ray Donovan şi din celebrul X-Men, nominalizat de şase ori la Golden Globe. Aţi lucrat cu ei precum cu oricine altcineva de la Teatrul Radnóti?
A.Ş.: Da, pentru că atunci când marile vedete revin pe scena teatrelor, aceeaşi foame lucrează şi în ele: au nevoie de o muncă, care să le stimuleze cu adevărat muşchii, este ca atunci când un sportiv se duce într-o sală de fitness. Filmele nu acţionează asupra muşchilor, ele nu sunt decât tehnică: secvenţele de două minute ale unei scene trebuie înregistrate iar şi iar, în timp ce în teatru trebuie să interpretezi o piesă de la cap la coadă, cu alţi muşchi.

K.B.: Aţi afirmat în mai multe interviuri că nu vă place teatrul de actualitate politică. Totuşi în timp ce analizaţi rând după rând Richard III, vă vin în minte uneori Donald Trump sau Viktor Orbán?
A.Ş.: Asta nu poate fi evitat, prea sunt univoce paralelismele. Dar tocmai din cauza acestui unic sens trebuie compus totul mai subtil, mai fin. Paralelismele le poate observa oricine, Shakespeare este atât de minunat tocmai pentru că ne vorbeşte despre esenţa omenirii. Tot ce a scris era la fel de adevărat în secolul XVII, ca şi în secolul XXI, numai numele se schimbă, situaţiile, nu. Mulţimea întotdeauna a fost hipnotizată cu uşurinţă: crede orice, asta nu necesită nici un fel de efort din partea noastră. Când cineva atârnă un morcov în dreptul nasului nostru, mergem cu mulţimea după el, precum măgarii. Şi nu o spun ca insultă: aşa sunt mulţimile de peste tot, ceea ce e foarte periculos.
Shakespeare spune: să privim înăuntrul nostru, cu toţii, unul câte unul şi să observăm ce se petrece în noi. De ce îi permitem lui Richard să ajungă la putere? De ce permitem ca Hitler sau Stalin să ajungă la putere? Este o întrebare grea, la care nu cunosc răspunsul. Nici Shakespeare nu ne-a dat răspunsul. Dar dacă cineva îl interpretează bine pe Richard III şi spectatorii simt că spectacolul vorbeşte despre ei, nu despre un oarecare hain din afară, ci despre cel care ne distruge înăuntrul nostru; atunci ne vom întoarce acasă cu o întrebare, nu cu un răspuns: de ce suntem ceea ce suntem?

K.B.: Ne-aţi spus ce tâmpenie ar fi ca într-un spectacol să se discute despre Orbán sau Trump. Dar ce anume gândiţi despre faptul că spectatorii se vor întoarce acasă convinşi "că spectacolul a fost despre Victor Orbán"?
A.Ş.: Habar nu am ce vor gândi spectatorii şi nici nu am posibilitatea să aflu asta. Dar nici nu vreau. Pentru că îţi cheltuieşti banii pe biletul de teatru, pe care îl cumperi, ca după spectacol să poţi gândi liber, ceea ce vrei. Dar când suntem împreună la teatru, într-un fel, simţim cu toţii acelaşi lucru şi asta pentru mine este foarte interesant. Clipa în care presimţim pericolul imens, prezent în viaţa noastră, şi care ne determină să ne gândim cum am putea evita să fim hipnotizaţi. Dacă asta se întâmplă, este deja o minune. Apoi acasă fiecare gândeşte ce vrea.

K.B.: Credeţi că şi azi ne pândesc pericole din partea politicienilor, aşa cum există în textul lui Richard III?
A.Ş.: Da, peste tot, pe tot globul pământesc. Acum trăim o clipă foarte întunecată. În lumea întreagă s-a schimbat ceva. Aşa a fost şi pe vremea lui Shakespeare: s-a adeverit că Pământul nu e plat, ci sferic, că nu omenirea este în centrul cosmosului, ci soarele, iar omul este mult mai mărunt decât s-a crezut. Toate acestea au dus la panică şi la confuzii. Odată cu apariţia Facebook, cu apariţia tuturor descoperirilor, cu internetul, globalizarea, noi trăim ceva asemănător. Trăim într-o totală buimăceală şi habar nu avem încotro ne îndreptăm. Este genial că Shakespeare a putut vorbi în acelaşi timp şi despre epoca lui şi despre a noastră.

K.B.: Totuşi, când alegeţi vreo piesă, vă preocupă dacă acţiunea reflectă probleme de actualitate politică?
A.Ş.: Domnule, eu nici măcar în cea mai mică măsură nu am conformaţie de politician. De drept mă socotesc politic un idiot: sunt total naiv, cred orice, ceea ce cred şi alţii. Dar mai cred sincer că majoritatea politicienilor se nasc mincinoşi. Alegerea pieselor mele nu are nici o legătură cu asta. Aleg piesa întotdeauna în funcţie de mine: pentru că sunt curios despre ce e vorba în piesă şi aş vrea să o înţeleg. Bineînţeles că nu am habar la început ce conţine; simt că există un strat invizibil pe care nu îl cunosc, pe care nu mă pricep să-l explic nici actorilor, totuşi, aproape instinctiv simt că trebuie să montez acel text. Este ca o îndrăgostire: la început nu poţi să explici de ce s-a întâmplat, apoi, după un timp de viaţă în comun eşti în stare să povesteşti de ce te-ai îndrăgostit de partener. La fel se întâmplă cu piesele: între timp încerc să dezleg ce ne pot transmite azi: atât pe plan personal, social, din punct de vedere politic sau spiritual.

K.B.: După mine a invoca pe Shakespeare pentru a discuta epoca actuală este un pic riscant: mulţi spectatori, când aud vorbe celebre din câte o piesă ştiută, nici nu se mai gândesc despre ce e vorba în ele, se bucură doar că iar au răsunat acele câteva frumoase şi celebre propoziţii...
A.Ş.: Spectatorii sunt de două feluri: puri şi impuri. Cei tineri, de exemplu, vin des nepregătiţi la teatru, habar n-au de Shakespeare, opusul "profesioniştilor" care pretind că ştiu tot. Un copil reacţionează cel mai just: ori e plictisit şi cască, ori e interesat. Lui nu-i pasă de respectul pentru "cultură". Ce contează e sa fii deschis, curios. Elita teatrală e duşmana mea. Rezistenţa provine din faptul că nu le ofer ce ar dori ei să vadă. Sunt vestit pentru câte cronici rele primesc. M-a şi întrebat un bun prieten: dacă se scriu atâtea rele despre mine, cum de mai sunt solicitat pentru noi lucrări? Ei, asta nici eu nu înţeleg. Totuşi: nu are nici un rost ca aceste minunate piese clasice să fie reprezentate ca mai înainte. După mine important este ca spectatorul, atunci când ajunge acasă, indiferent dacă i-a plăcut sau nu, să spună măcar: spectacolul acesta a fost cu totul surprinzător.

K.B.: Chiar dacă nu aveţi o formaţie de om politic, întrevedeţi scindarea politică a breslei teatrale maghiare? Ştiţi că Róbert Alföldi reprezintă în ochii multora duşmanul, inamicul?
A.Ş.: Desigur. Când regimul de dreapta a ajuns la putere, în Alföldi existau toate aspectele care să îl facă eligibil pentru a fi eliminat: liberal, homosexual, evreu pe jumătate şi cu gură mare. Ţinta perfectă! În ceea ce mă priveşte, eu nu sunt pentru ei de nici un fel, nici liberal, nici conservator, nu sunt nimic.

K.B.: Privit din America se înţelege ceva din ce se petrece în teatrul unguresc din punct de vedere politic?
A.Ş.: Ce se petrece este ceva cât se poate de natural: la puţină vreme după moartea lui Shakespeare, teatrul, aşa cum era, a fost interzis în întregime. În decursul istoriei politicienii s-au confruntat întotdeauna cu teatrele. Şi e bine aşa: cred că un artist trebuie să înoate contra curenţilor, indiferent cum ar fi curenţii. Tensiune nu se poate naşte decât dacă artistul se confruntă cu ceva şi din această tensiune se poate naşte o nouă calitate. Cine înoată împreună cu un anume curent e un artist perfect mediocru. Acela nu va crea nimic nou. Deşi nu originalitatea este importantă, ci faptul că numai aşa poţi găsi o a treia direcţie; aceasta a treia direcţie e către starea de toleranţă.
Ar trebui să fim educaţi să înţelegem beneficiul de a fi tolerant. Animalele nu ştiu ce înseamnă toleranţa. Acesta e un privilegiu al omului şi teatrul ne poate educa în acest fel: cum să trăim unul cu altul, cum să ne acceptăm.
Problema mea cu teatrul politic este că de ajutat el nu poate ajuta spre o a treia posibilitate, cel puţin eu nu m-am întâlnit cu aşa ceva. Teatrul politic e satisfăcut de acea dorinţă iniţial sinceră de a spune: NU, este nedrept şi trebuie să apărăm victimele societăţii. Din această bună intenţie ia naştere întotdeauna un teatru al revoltei, un spectacol plin de furie, plin de frustrări, de sentimente negative, iar eu plec acasă mai plin de furie decât am intrat. Pentru că teatrul nu a întins o mână să ajute. Eu aştept de la teatru să spună: da, înţeleg de ce eşti revoltat şi frustrat, dar poate dacă împreună, cu toţii, ne vom da seama de ceva, atunci putem deveni mai calmi şi mai înţelepţi. Deseori teatrul politic te face mai agresiv, aşa că reacţia mea e: mulţumesc nu, că şi fără asta am destulă agresivitate în mine, nu am nevoie! Nu e destul când îmi comunică ceva ce deja ştiu: mesajul revoltei devine al banalităţii.
Să spunem că Trump e un porc: de mult ştiam asta, de ce să mai petrec trei ore la teatru ca să aflu acelaşi lucru?!

K.B.: Scandalurile de agresiuni sexuale au făcut pe mulţi să se plângă de cât este de dirijată viaţa teatrală americană. Dumneavoastră ce aţi constatat în legătură cu asta?
A.Ş.: Condamnarea fenomenului sexual harassment e o acţiune întârziată, total necesară, perfect justificată. Dar poate să devieze. În artă de exemplu situaţia poate să devină similară acum cu epoca Mc.Carthy din anii '50, cu vânătoarea de comunişti. Când aveam 25 de ani am avut norocul să scap din România lui Ceauşescu, să caut libertatea în downtown Manhattan. Lucrez acum de aproape 30 de ani la Columbia University cu studenţii de actorie în spiritul căutării şi al spontaneităţii libere. Dar începe să-mi fie frică. Încep să îmi examinez propriul comportament, vocabularul pe care îl folosesc, dacă pot să ating mâna unui student sau studente în timp ce lucrăm. Deşi e absolut justificat să fim conştienţi de tratamentul odios al victimelor hărţuirilor sexuale, pe plan artistic sunt confuz: care sunt limitele?
Woody Allen este un geniu al cinematografiei. Cazul construit contra lui a fost respins de justiţia americană ca fiind lipsit de probe în anii '90. Dar acum s-a declanşat o vânătoare contra lui. Iar cronicarul principal al ziarului The New York Times a declarat absurd că îi pare rău că Woody Allen a fost idolul lui şi i-a îndemnat şi pe cititorii ziarului să nu-i mai vizioneze filmele! Dar dacă însuşi tribunalul a găsit că nu sunt dovezi într-o situaţie de viaţă, cum s-a ajuns la ideea că filmele lui să fie cenzurate? Începe să devină înfricoşător. Nu spun că nu există mii de motive: de mulţi ani la Hollywood s-au întâmplat lucruri îngrozitoare cu mulţi: dar înseamnă să interzicem filmele lui Hitchcock sau Chaplin? Pericolul e pe plan artistic: dificultatea de a lucra liber. Înainte excesele pendulau într-o anume direcţie, acum pendulează într-alta. Niciodată nu există un echilibru.

K.B.: Ca regizor, dacă alegeţi o piesă vă interesează ce spune textul despre femei şi despre bărbaţi, despre normele de conduită? De pildă spectacolul Hedda Gabler (spectacol pe care l-aţi regizat la Cluj şi pe care eu l-am văzut şi mi-a plăcut enorm) s-ar putea numi şi un spectacol feminist.
A.Ş.: Niciodată nu m-am apropiat de problemă din acest punct de vedere. În Hedda Gabler am căutat motivul pentru care Hedda e cum e, din ce cauză devine aşa şi cum se poate prezenta totul fără a o judeca. Ceea ce există în ea m-a interesat şi pentru că uneori observ acele lucruri în mine însumi. E la fel şi cu Richard III. Văd în mine şi femeia şi bărbatul. Poate nu în ordinea cea mai bună. Nu am autoritatea să fac un spectacol feminist, nu m-ar crede nimeni.

K.B.: Ce senzaţie este să regizaţi în România? Dar în Ungaria?
A.Ş.: În România este relaxant, pot vorbi în limba mea şi nu trebuie să caut cuvinte. În Ungaria deşi nu-mi folosesc limba maternă, totuşi mă simt ca acasă. Actorii maghiari sunt incredibil de inteligenţi, de sensibili şi deschişi la orice noutate, nu se tem să-şi asume riscuri, sunt disciplinaţi şi plini de respect pentru meserie. Simt întotdeauna că m-au adoptat şi pe mine în familia lor, iar pentru asta le rămân recunoscător.

K.B.: Într-un alt interviu declaraţi că în România mulţi nu vă revăd cu plăcere.
A.Ş.: Cioran, după exilul la Paris, a spus: "odată plecat, să nu te mai întorci niciodată". Avea dreptate. M-am întors şi am fost primit cu pietre. Asta nu mă sperie, chiar mă ajută să exersez toleranţa. Am avut şansa să am o carieră internaţională, norocul să descopăr America şi oameni remarcabili, să cultiv un gust pentru aventură şi risc şi să nu încetez să călătoresc. Cei care nu au avut această şansă au tot dreptul să arunce cu pietre. În locul lor aş fi făcut la fel.

(Acest interviu a apărut în limba maghiară pe site-ul index.hu. Traducere în limba română de Ana Scarlat.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Richard III


0 comentarii

Spacer Spacer