Strada BÂLCIULUI

Pe un stâlp din lemn de pe strada Mătăsari stă bine fixată o plăcuţă cu numele strada Bâlciului. Stâlpul are forma literei l. Lemnul este un răşinos sau un foios. Din pricina impregnării cu soluţie antiseptică, e greu de făcut o distincţie între un brad de Caucaz şi un dud pendul. Între un duglas brumăriu şi un ginkgo biloba. Sau între un pin negru şi un stejar roşu. Desigur, pentru a rămâne în logica imediată, gândul ne duce spre foiosul arbore de mătase care ar putea justifica şi denumirea de strada Mătăsari.

Strada Bâlciului nu porneşte bine, că deodată se răsuceşte la dreapta şi parcă s-ar face şarpe. Zigzaghează printre case. Urcă şi coboară fără trotuare. Are solzi de beton. Se-ngustează. Se dilată. Se ascunde, dar reapare în strada Agricultori. Rece. Întunecată. Deformată. Cu ziduri curbate spre interior şi ferestre fixe care nu clipesc. Un câine comunitar se aventurează totuşi pe strada Bâlciului. Are o singură ureche, de care îi atârnă un inel galben. După o poartă din fier forjat, un labrador Retriever încearcă să reţină numărul gravat pe inel: 0069? Poziţia sa de câine aristocrat nu-i permite memorizarea acestei cifre. Deşi e o zi obişnuită de după-amiază de miercuri, se zăpăceşte, se uită după lună, cu toate că miercurea, se ştie, luna e pe partea cealaltă a globului, îşi pierde echilibrul şi cade puţin în bazinul plin cu peştişori care se trezesc cu solzişorii striviţi de laba labradorului. Când iese, are halucinaţii: vede urechea-ntoarsă a câinelui comunitar. Pe inel, desigur, o altă cifră: 6900. What a State Fair! urlă labradorul în limba lui maternă.

Ce faci, mă? Te dai mare, fir-ai să fii, cu State Fair ăla al tău, de parcă eu n-aş şti că era film. Băi, Bâlciul Deşertăciunilor, tu nu vezi că ai peşti în cap? Tâmpitu' dracului de corcitură! lătră comunitarul.

Labradorul tăcu. Un Golden Labrador clasat ca una dintre cele mai inteligente rase de către American Kennel Club tace în astfel de situaţii. Scopul lui este să-i călăuzească pe orbi, surzi şi alţi handicapaţi. O întrebare, însă, începu să-i dea târcoale pe lângă peştii cu solzişorii striviţi şi lipiţi definitiv pe cap: oare de ce stau eu pe strada Bâlciului?

De pe treapta casei cu ferestre fixe, un copil autist zâmbeşte. Vine în fiecare miercuri la centrul medical Napocensis. What a fair. And no state. Uşa se închide. Şi luna apare virgină în cer, cu toate că e miercuri după-amiază.