Strada VIRGILIU

Publius Vergilius Maro a fost un poet latin cu nas subţire, lung şi ascuţit. Strada dintre calea Plevnei şi strada Berzei îi poartă numele. Vârful nasului, din profil, ar fi în Plevnei. Rădăcina - în Berzei. Desigur, gura s-ar deschide-n Splaiul Independenţei. Ochiul e orb la poeţii antici. Porecla "Maro" a primit-o Publius pe când studia medicina cu o virgină napolitană, retorica, cu un domn Partenius, iar astronomia, cu Bacchus - ocazie cu care încăleca pe o panteră şi scria Bucolice, Georgice şi cele douăsprezece cărţi în hexametri sub numele de Eneida sau ce s-a-ntâmplat cu flota lui Enea cel naufragiat pe-un mal african în braţele Didonei cea căzută adânc in love cu el. Din porunca zeilor, fireşte. PMV nu şi-a terminat epopeea, iar Imperiul Roman a dispărut ca o brumă dintr-o epocă de electru. Virgiliu a imaginat un infern luminos. Sufletul lui coboară printre umbrele muritorilor să-şi caute tatăl. Străbate cu răbdare focul. Gustă din pucioasă. I se face sete şi bea. Doarme cu capul pe lună. Se trezeşte în Câmpiile Elizee. Fluieră când vrea să fluiere. Dansează. Se ondulează. A nu se confunda cu Virgilius Mountain Resort & Spa.

Pe strada Virgiliu locuieşte fără griji o familie de câini comunitari. Prin 1846, Stanislas Bellanger număra şi el vreo 30.000 de căţelandri. Nu ştiu în ce scop, mărturiseşte el, dar şi acum, dacă ai curajul să ieşi fără baston pe stradă, deodată un buldog deşirat, descuamat, cu urechile drepte şi ochii inflamaţi, se tăvăleşte la picioarele tale şi, într-o clipă de neatenţie, face cranţ. Dacă urli, apar toţi membrii familiei lui. Aleargă unul peste altul. Atacă tot ce le iese-n cale. Spintecă picioare. Sar la beregată. Orbeşti din sperietură. Poate de aceea, strada Virgiliu e oarbă ca şi Homer. Pentru a scăpa de-un eventual atac, din strada Virgiliu s-a croit strada Cotiturii. O şmecherie împotriva câinilor care habar n-au ce-nseamnă cotitura în viaţa unui om atacat. În rest, ar fi linişte şi pace şi cerul înstelat deasupra. La care nici câinii nu mai urlă.