Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pacea ca ideal şi diplomaţia în Imperiul Bizantin


Francisc Nopcea

23.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cercetările istoriografice în raport cu relaţia război-pace în Imperiul Bizantin a scos la lumină detalii interesante despre modul în care, în multe dintre epocile monarhiei bizantine, era percepută această relaţie. Ceea ce s-a constatat a fost faptul că autoritatea centrală a considerat pacea mereu preferabilă războiului şi în acest sens se utilizau toate mijloacele diplomatice şi strategice pentru a se evita războiul şi distrugerile lui inutile. Acesta era declanşat doar pentru a repara şi restabili graniţele imperiului.

Imperiul Bizantin devenise dintr-un imperiu roman păgân care se creştina, unul în care religia receptă era creştinismul iar unul dintre preceptele acestuia era pacea. În orice situaţie, împăraţii ar fi preferat pacea în detrimentul războiului şi a distrugerilor lui inutile. Ceea ce contemporanii unei perioade din istoria Imperiului Bizantin au perceput drept slăbiciune sau erori strategice se pliau de fapt pe felul în care înţelegeau basileii să conducă monarhia: asigurarea păcii şi evitarea războiului inutil. Despre valorizarea în mediul aulic bizantin a ideii de pace ne putem da seama din paleta largă de strategii, măsuri diplomatice şi alianţe matrimoniale ale împăraţilor cu prinţese din teritorii aflate în afara frontierelor monarhiei. Aceste măsuri de a fi în relaţii de pace şi de a folosi orice mijloace aflate la îndemână pentru a evita o confruntare militară vorbesc despre prevalenţa ideii de pace în mediul aulic bizantin.

Istorici au ajuns la concluzia, pentru a-l cita pe Alain Ducellier, că "idealul bizantin nu era cucerirea, ci pacea între graniţe pe care imperiul le dorea inviolabile: scopul oricărui război era doar acela de a restabili echilibrul compromis de duşman. Vom vedea că şi marile victorii din secolul al X-lea, în Siria şi în Bulgaria, nu au urmărit decât recucerirea unor teritorii ocupate de străini. Putem citi astfel, în tratatele anonime Taktika: «datorită faptului că a încerca să trăieşti în siguranţă este cel mai important lucru, atunci când se iveşte un pericol trebuie să porneşti la război pentru a obţine salvarea imperiului".

Diplomaţia în Imperiul Bizantin era utilizată- deşi acesta nu dispunea de un "minister de externe" în sensul contemporan al termenului- pentru a neutraliza şi dejuca orice tip de război din partea unui inamic înainte ca războiul să fie declanşat. Astfel erau utilizate delegaţii care-l reprezentau pe împărat în teritoriile străine şi alianţe matrimoniale între prinţese străine şi basilei ceea ce atrăgea statele respective în sfera clientelară a monarhiei. Diplomaţia- în treapta de jos- însemna şi întreţinerea unei reţele de spioni bizantini în teritoriile rivalilor monarhiei.

Nu în sensul modern al termenului, diplomaţia bizantină trebuie înţeleasă ca o armonică de alianţe matrimoniale, călătorii ale unor delegaţii imperiale în teritorii străine cât şi întreţinerea unei reţele de spioni pe întinsul teritoriilor rivalilor imperiului. Menţinerea păcii şi atragerea acestor teritorii vecine în sfera de influenţă a monarhiei bizantine erau realizate prin aceste metode. Aceste delegaţii erau trimise în scopuri politice dar care desfăşurau şi misiuni culturale şi misionare creştine ale bizantinilor.

Caracterul luptei în Imperiul Bizantin a fost defensiv iar în acest sens rolul primordial a revenit diplomaţiei. Când spunem diplomaţie în scopul menţinerii păcii nu trebuie să eliminăm latura războinică din existenţialul monarhiei dar această variantă era activată atunci când fuseseră eliminate orice alte strategii şi căi diplomatice de rezolvare a unui conflict. Astfel, de multe ori, monarhia câştiga datorită diplomaţiei, un conflict cu unul dintre rivalii săi, fără să fie nevoită "să intre în arenă". Faptul că împăraţii bizantini preferau diplomaţia pentru obţinerea păcii şi evitarea pe cât posibil a războiului se poate observa şi din teoretizările basileului Konstantinos al VII-lea Porphyrogennetos. Acesta, în lucrarea De administrando Imperio- Despre administrarea Imperiului-, consemna această linie directoare a împăraţilor bizantini: utilizarea oricăror mijloace diplomatice de rezolvare a unui conflict şi doar în ultimă instanţă, calea militară.

O metodă utilizată de diplomaţia bizantină în blocarea unor intenţii de război ale regilor sau emirilor vecini asupra imperiului era aceea de a forma şi întreţine o destul de bine asamblată reţea de "spioni" în teritoriul inamic. Scopul acesteia era cel evident de a "destabiliza" situaţia internă din teritoriul inamic şi de a permite Imperiului Bizantin să câştige "partida" înainte de a începe. Un exemplu de astfel de reţea de spioni bizantini era cea care opera pe lângă curtea ţarului bulgar. În afara întreţinerii unei reţele de spioni pe teritoriul inamic de către diplomaţia bizantină- Konstantinos al VII-lea se pare că a utilizat informaţiile unor astfel de spioni atunci când a relatat despre teritorii străine- mai exista metoda de a întreţine facţiuni rivale tronului din teritoriile inamice. Demoralizarea adversarului prin acţiunile subversive realizate de către agenţii bizantini chiar pe teritoriul inamic era unul dintre obiectivele diplomaţiei imperiale pentru a dezamorsa din faşă un eventual război.

Dacă în orizontul existenţial al Imperiului Bizantin apărea un conducător, suveran al unui stat puternic, diplomaţia imperială activa agenţii de pe pe teritoriul inamic "la pachet" cu susţinerea eventualilor rivali interni ai acestui suveran inamic. Istoriografia a consemnat episoadele în care candidaţi cu profil filo-bizantin erau sprijiniţi de împăraţi pentru a accede la tronul bulgar sau armean. La fel, facţiunea greacă de la Roma susţinea candidatura unui papă amabil şi favorabil monarhiei bizantine.

Una dintre liniile de abordare ale diplomaţiei bizantine în scopul dezamorsării unui potenţial conflict cu una dintre puterile vecine imperiului- din chiar "curtea" acesteia- era sprijinirea unei facţiuni rivale suveranului respectiv. Misiunile comerciale trimise în teritoriile respective- fie că vorbim despre perşii din secolele VI-VII, fie despre arabi- aveau rolul din subsidiar de a colecta informaţii pentru împăraţi despre capacitatea militară a rivalilor monarhiei.

Împăratul Mauricius în secolul al VI-lea a utilizat "spioni" bizantini în teritoriul imperiului perşilor sasanizi- în acel timp- cel mai important rival al imperiului. Despre această reţea bizantină anterioară domniei lui Iustinian I- aflăm de la Prokopios- prin intermediul istoricului Alain Ducellier: "De la început, un număr mare de oameni a fost întreţinut pe cheltuiala statului. Aceştia erau trimişi în ţinuturile duşmanilor, mai ales în capitala perşilor şi, prefăcându-se negustori sau căutând un alt pretext, cercetau totul cu cea mai mare atenţie, astfel încât la întoarcerea pe pământul roman, puteau să dezvăluie guvernatorilor toate secretele adversarilor. Înştiinţaţi fiind dinainte, guvernatorii luau măsurile necesare şi nici un fapt neprevăzut nu se putea întâmpla". În secolul al X-lea diplomaţia bizantină utiliza metode de secole patentate de oameni infiltraţi în teritoriile statelor inamice care culegeau informaţii despre starea militară şi economică a acestora pe care le furnizau administraţiei imperiale la întoarcerea acestora între frontierele monarhiei. Ibn Hawqal, cărturar arab din secolul amintit, pomenea despre această operaţiune bizantină în teritoriile arabe- relatată nouă de Alain Ducellier: "[Bizantinii] trimiteau în ţările musulmane nave încărcate cu mărfuri: echipajele străbăteau cetăţile privind cu luare aminte şi culegând informaţii secrete şi, la întoarcere, cunoşteau bine situaţia din regiune, prezentând-o în detaliu compatrioţilor lor".

Întreţinerea unor reţele de agenţi în teritoriile inamice era una dintre măsurile utilizate de diplomaţia bizantină pentru a controla "jocul" încă din teritoriul inamic. Aceştia erau trimişi cu titlul oficial de "prieteni" în teritoriul inamic. Basileul Konstantinos al V-lea cu ajutorul spionilor bizantini dirija operaţiuni în ţaratul bulgarilor. Ţarul, bănuind dar neavând dovezi, a cerut împăratului lista "prietenilor" bizantini care se aflau la curtea lui. A pretextat că are nevoie de aceste nume în lupta împotriva nobililor rivali. Cum a obţinut lista, ţarul a ordonat lichidarea "prietenilor". Imperiul Bizantin obişnuia să întreţină reţele de spioni şi agenţi- "prieteni"- în statele imediat vecine acestuia pentru a putea controla indirect şi eventualele teritorii aflate dincolo de statele aflate în sfera de influenţă bizantină. În felul în care îl înţelegea diplomaţia imperială, acest mod de acţiune constituia un "zid" defensiv unde se puteau "desface" orice fel de eventuale intenţii de război ale acestora faţă de monarhia bizantină.

Diplomaţia bizantină utiliza în raporturile cu statele vecine- cu toate fluctuaţiile lor teritoriale- acţiuni prin care transformau statele respective în clienţi ai monarhiei bizantine sau măcar în state aflate sub influenţa acesteia. Autoritatea bizantină utiliza o paletă largă de cadouri, bani şi veşminte scumpe trimise conducătorilor acestor state. Cea mai importantă "armă" diplomatică era însă cea a împăratului- acordarea de titluri şi demnităţi aulice- incluzând aceşti lideri străini în sistemul bizantin.

Imperiul Bizantin a moştenit şi utilizat sistemul patentat în vechiul Imperiu Roman al politicii clientelare şi anume, potenţialii inamici din exteriorul frontierelor imperiului erau angrenaţi printr-o serie de măsuri şi acţiuni în sfera de influenţă bizantină. Prin urmare, această acţiune "soft" a autorităţii bizantine avea darul de a neutraliza o potenţială intenţie conflictuală a acestora faţă de imperiu. Basileii bizantini utilizau modelul patentat în vechiul Imperiu Roman de a dispune trimiterea unor sume mari de bani sub formă de daruri către conducătorii vecini şi care reprezentau potenţiali inamici ai monarhiei. Prin aceste măsuri, care se întâlneau cu tendinţele naturale umane de îmbogăţire ale acestor suverani străini, erau anihilate- sau mult întârziate- eventualele intenţii războinice ale acestora. Acest răgaz putea fi folosit de monarhia bizantină pentru a se reaşeza sau pregăti militar.

De-a lungul secolelor, Imperiul Bizantin a dezvoltat sistemul clientelar- originar în Roma imperială- transformând suveranii statelor vecine monarhiei bizantine în clienţi ai acesteia. Cadourile, veşmintele scumpe, banii- sub formă de cadouri şi răsplată trimise acestora- aveau rolul de a-i menţine pe aceştia într-o stare de apatie faţă de vreo intenţie militară la adresa monarhiei. Evident, acest sistem nu a funcţionat întotdeauna, dar în durată lungă a avut un succes însemnat. În cuvintele lui Alain Ducellier: "În decursul istoriei sale, multe popoare au primit din partea imperiului un ajutor ce semăna mai degrabă cu o răsplată: regii persani, emirii arabi, conducătorii slavilor, pecenegii, khazarii, ungurii şi turcii, normanzii şi armenii au fost, pe rând, recompensaţi. Aceste "naţii" (ethne) considerau, ele însele, că plata li se cuvine, având, uneori, chiar pretenţii exagerate, specifice "barbarilor": Constantin Porfirogeneteul relatează că au îndrăznit să ceară Bizanţului veşminte şi bijuterii ce făceau parte din tezaur, reţeta focului lichid şi chiar prinţese din familia imperială".

Prestigiul de care se bucura Imperiul constantinopolitan, bogăţiile acestuia şi impresia puternică pe care producea întreaga construcţie de putere şi ceremonie din jurul basileului îi determina pe conducătorii unui stat vecin sau altul să îşi dorească să fie parte din acest "spectacol". Aşadar, împăraţii făceau uz de cea mai importantă "armă" diplomatică pe care o aveau: prestigiul imperial. În relatarea lui Alain Ducellier, basileul le oferea acestora titluri palatine, ceea ce îi plasa în sistemul de ordine bizantină: [...]imperiul dispunea de un excelent mod de a-şi face aliaţi sau, mai degrabă, de a-i integra pe străini în sistemul său de organizare a lumii: acordarea demnităţilor împărăteşti. Căci, ori de câte ori un prinţ străin primea un titlu imperial, acest lucru nu avea ca scop doar cinstirea lui, el devenind pe nesimţite, prin dobândirea unui loc şi a unei funcţii precise în ansamblul nobililor curţii, supus al împăratului, încât orice atitudine ostilă nu mai avea decât însemnătatea unei simple revolte. Astfel, în jurul anului 506, Clovis a primit titlul de consul, asemenea demnităţi ce se transmiteau ereditar sau prin orice alt mod de succesiune fiind oferite multor suverani străini, integraţi în acest fel în structura statului bizantin: să ne amintim că acordarea unui titlu era însoţită întotdeauna de o sumă de bani (rhoga), dinastul devenind la rândul său dator imperiului, fapt pe care Ana Comnena nu uită să-l menţioneze când aminteşte de acordarea titlurilor de protosebastos şi hypertimos dogelui Veneţiei şi patriarhului de Grado, în anul 1082".

Mai multe detalii şi fotografii aici:https://ro.historylapse.org/pacea-ca-ideal-si-diplomatia-in-imperiul-bizantin

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer