Strategie, tehnică militară şi soldaţi profesionişti în Imperiul Bizantin

Orice analiză a monarhiei bizantine- oricât de sumară ar fi- nu poate ignora două dintre tuşele fundamentale: armata şi soldatul. Fiind vorba de continuatorul Imperiului Roman- cel convenţional numit Bizantin- el nu putea moşteni decât ideea romană de universalitate asupra spaţiului locuit de oameni. S-a adăugat creştinarea imperiului şi, cum Dumnezeu era doar unul, imaginea lui pe pământ- împăratul şi imperiul- nu puteau fi decât unul. Orice altă formă de putere era contestată de bizantini.

Ideea de război în Imperiul Bizantin trebuie înţeleasă prin prisma a două mari idei şi moduri de a exista ale acestuia. Fiind continuatorul direct al Imperiului Roman, el a preluat ideea de stăpânire universală asupra întregului spaţiu cunoscut şi locuit de oameni. Al doilea mare motiv al raportării bizantinilor la ideea de război vine din însăşi raţiunea acestuia de a exista: era un imperiu creştin iar Dumnezeu era unul singur. Nu mai putea exista un alt imperiu creştin, ci doar state în subordonare faţă de acesta.

Deoarece Imperiul Bizantin era construit în jurul ideii teocratice de imperiu universal şi creştin, el încerca în permanenţă să replice cât se poate de fidel- pe pământ- imperiul celest. Aşa cum există un singur Dumnezeu şi un singur imperiu, la fel, nu poate exista un alt împărat decât basileul constantinopolitan care este alesul lui Dumnezeu pe pământ. Împăratul trebuia să fie bun- asemenea lui Dumnezeu- şi trebuia să apere dreapta credinţă, unitatea credinţei şi unitatea imperiului. Multe dintre războaiele purtate de Imperiul Bizantin au avut ca motiv, dacă nu principal cel puţin secundar, imposibilitatea reconcilierii dintre existenţa unui singur imperiu creştin şi singur împărat şi pretenţiile altor state existente. Întreaga construcţie bizantină de-a lungul secolelor s-a sprijinit permanent pe această idee- de unde şi enorma tensiune si sursă de conflict - că toate statele sunt în relaţie de subordonare faţă de monarhia bizantină şi nu de egalitate.

Ne putem da seama asupra permanenţei războiului în istoria Imperiului Bizantin prin faptul că marile figuri imperiale au fost împăraţi-soldaţi: Iustinian I, Heraklios, Konstantinos al V-lea, Vasile ale II-lea Bulgarochtonul, Alexios I Komnenos. Împăratul conştientiza singularitatea persoanei sale de unde şi adresarea lui către alţi regi cu sintagma "fiule". Orice rege străin îşi aroga titlul imperial intra în conflict cu ordinea înţeleasă de basileul bizantin iar această aroganţă se cerea pedepsită chiar militar. Una dintre îndatoririle împăratului era de apărător al creaţiei lui Dumnezeu pe pământ, Biserica. Datoria lui era de a apăra şi a ajuta la extinderea misiunii universale de creştinare a acesteia iar oricine s-ar fi împotrivi- în interiorul monarhiei, acesteia- se împotrivea, de fapt, basileului. De-a lungul întregii istorii bizantine acest tandem- împăratul şi patriarhul- nu putea fi înţeles decât împreună iar orice reacţie la adresa religiei ducea la contrareacţia politică a împăratului.

Sursa conflictuală, în felul în care o înţelegeau bizantini, deriva din existenţa monarhiei bizantine. Alain Ducellier a exprimat extrem de precis tensiunea din această construcţie simbolică bizantină: "Căci a nu accepta dominaţia imperială, expresie a divinităţii şi purtătoare a adevărului, însemna a te opune binelui, fapt ce reprezenta o adevărată apostazie. Cu asemenea cuvinte era calificată adesea atitudinea împăraţilor străini şi uneori a celor necreştini, care luptau împotriva firii, refuzând să accepte ordinea pe care Dumnezeu a hărăzit-o în lume. Lupta pe care basileul o ducea împotriva acestora avea ca scop ceea ce se numea, cu un cuvânt semnificativ, pedepsirea lor".

Asupra pregătirii de război pentru a avea pace bizantinii au preluat o mai veche idee romană. Thomas Magistros se exprima în acest fel în secolul al XIV-lea în Oglinda principelui- expresii aduse la cunoştinţă nouă de istoricul Peter Schreiner: "Dacă vrei să te bucuri de roadele păcii, trebuie mai întâi să înarmezi pentru război; numai aşa te vei putea bucura de pace. Cine stă cu mâinile în sân nu poate păstra nimic, cum spun înţelepţii; nu! trebuie să acţionezi din proprie iniţiativă. Repet: poţi să te bucuri de pace numai dacă eşti înarmat pentru război. Cine nu e pregătit pentru război, nu va avea niciodată parte de pace".

Istoricii au constat dificultatea caracterizării soldatului tipic "bizantin" deoarece, la fel ca ideea imperială romană care a fost continuată natural în Imperiul Bizantin, şi soldatul "bizantin" a fost depozitarul- pentru multe secole- a tehnicii de luptă şi strategiei patentate în lumea romană antică. În acest mod nu se poate trasa precis frontiera dintre soldatul roman şi cel bizantin. Ceea ce s-a modificat au fost, după multe secole, armamentul soldatului bizantin şi titlurile utilizate în armată. Soldatul era unul dintre reperele universului bizantin având în vedere faptul că războaie sau conflicte mai mici sau mai mari aveau loc aproape în fiecare an. În primele secole ale monarhiei bizantine strategia, armamentul şi tactica de luptă erau prin esenţă de factură romană. În secolele următoare contactele cu noi popoare, apariţia pe scena istoriei a arabilor şi secolele de războaie dintre bizantini şi aceştia au operat modificări în strategia, tactica şi tehnica de luptă a armatei bizantine.

Condiţiile de viaţă, recompensele soldaţilor bizantini au fost modificate de-a lungul existenţei Imperiului Bizantin. În primele secole ale monarhiei bizantine titlurile din structurile armatei erau cele utilizate în armata romană. După câteva secole, titlurile utilizate în armata bizantină s-au grecizat şi s-au diversificat iar, după contactul cu stilul occidental din secolele cruciadelor, au fost adaptate tot mai mult titluri folosite în armatele provenite din Occident, transliterate în greacă. Ca un aspect general al armatei bizantine, după ce iniţial s-a perpetuat sistemul obligatoriu al înrolării la care nu s-a renunţat niciodată- tipic roman- în armată, din secolul al V-lea d.Hr deja existau destul de mulţi voluntari. În timp, aceştia vor constitui grosul numeric al armatei- ceea ce îi va transforma în soldaţi profesionişti- iar alături de ei, la început într-un număr mai mic apoi din secolul al XI-lea din ce în ce mai mulţi, vor fi înrolaţi şi mercenari.

Având în vedere întreaga construcţie teocratică a Imperiului Bizantin, împăratul- ca ales al lui Dumnezeu pe pământ- reprezenta comandantul suprem. El îşi putea exercita această datorie direct pe câmpul de luptă, cum mulţi împăraţi de-a lungul istoriei au facut-o, sau puteau să conducă prin delegare numind un comandant pentru campanii punctuale sau de lungă durată. Armata era elementul pe care împăratul se sprijinea efectiv şi din rândul căreia îşi extrăgea cota imensă de simpatie.

Unul dintre pilonii Imperiului Bizantin a fost legătura puternică dintre împărat şi armata. Respectul de care acesta se bucura în rândul ei- să nu uităm ca unul dintre etapele încoronării imperiale presupunea aclamarea basileului de către trupele capitalei- depăşea orice autoritate sau comandament special care dorea să fie impus armatei de către conducerea politică a Imperiului Bizantin. Soldaţii imperiului identificau în persoana împăratului legitimitatea absolută a monarhiei bizantine.

Exista concepţia potrivit căreia împăratul putea aduce victoria, pentru că victoria depindea de Dumnezeu iar alesul lui Dumnezeu pe pământ- basileul bizantin- se afla printre soldaţi în campanii. Până în secolul al XIII-lea d.Hr comanda armatei era extrem de unitară- reflex al teocraţiei politice. Legătura dintre victoria adusă de Dumnezeu şi împărat ca "general" al acestuia era exprimată, spre exemplu, de Alexios I Komnenos care vedea victoria nu în maşini de război, ci în Providenţă.

Ioan al II-lea Komnenos obişnuia să se denumească pe sine drept "general" al lui Dumnezeu căruia i se supune în voinţă şi care îi arată calea de urmat în războaie. Pe câmpul de luptă, basileul îi avea alături pe systrategoi-co-generali şi întreaga paletă de simboluri creştine, după cum scrierile de de epocă descriu câmpurile de luptă: drapele cu Isus Hristos, Fecioara Maria şi Sfinţii-militari (Arhistrategul Mihail).

Datoria militară a basileului bizantin era prin excelenţă aceea de a-şi conduce armata în luptă Acest lucru este demonstrat de numărul destul de mare de împăraţi-soldaţi pe care toate dinastiile (Heraclidă, Isauriană, Macedoneană, Laskaridă, Palaiologos) le-au oferit. Deloc lipsit de simbolistică a fost lupta cot la cot până la sacrificiul suprem al ultimului basileu atunci când turcii cucereau Constantinopolul: Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragasis în 1453 d.Hr. Unii împăraţi au preferat delegarea comandei supreme în războaie unor generali, neputând fi prezenţi permanent pe câmpul de luptă. Cum voinţa acestuia era suverană, el numea generalul suprem al armatei după propriile criterii. Uneori opţiunile basileilor reuşeau să se întâlnească şi cu certele calităţi ale celui numit, alteori- precum împăratul Leon al VI- au rămas "celebrii" pentru apetenţa lor în a oferi comanda armatei unor complet nepregătite personaje, de unde şi înfrângerile suferite de bizantini.

Începând cu secolul al VIII-lea a apărut în ordinea bizantină funcţia de domestikos al skholelor care a fost asimilată funcţiei de general suprem şi care a evoluat spre titlul de mare domestic- megas domestikos. El va ajunge comandant suprem, singurul care putea conduce armata în bătălii cu basileul de faţă şi care reprezenta voinţa împăratului atunci când acesta lipsea de pe câmpul de luptă. Alain Ducellier, citând din lucrarea împăratului Leon al VI-lea Filozoful, Taktika, consemnează puterea marelui domestic: "comandantul armatei a primit întreaga putere a suveranului, devenind, astfel, superiorul celorlalţi ofiţeri".

Locţiitorul împăratului era marele domestic. Prin prisma imenselor puteri primite el abuza de acestea atunci când avea de îndeplinit "propria agendă". Dacă rebeliunea lui reuşea printre trupele comandate, el era proclamat de acestea împărat, cum s-a petrecut cu Ioan Tzimiskes sau Nikephoros al II-lea Phokas. Dacă rebeliunea marelui domestic împotriva basileului nu reuşea- cazul lui Ioan Maniakes sau Bardas Skleros- atunci mişcarea lui intra în categoria "teomahiei"- lupta împotriva lui Dumnezeu.

 Mai multe detalii şi informaţii aici: https://ro.historylapse.org/strategie-tehnica-militara-si-soldati-profesionisti-in-imperiul-bizantin