Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Figura împăratului în Imperiul Bizantin


Francisc Nopcea

02.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unul aspectele centrale ale puterii imperiale bizantine menit să afişeze în plenitudinea sa anvergura şi grandoarea împăratului bizantin erau direct legate de simbolistica puterii sale. Apariţia împăratului le producea contemporanilor bizantini o puternică impresie.. Aceştia obişnuiau să spună că "soarele este ca un împărat". Era conexiunea directă dintre soare, ca element fizic în dimensiunea simbolică a bizantinilor şi împăratul lor ca vârf al organizării societăţii lor.

Una dintre piesele centrale ale simbolisticii imperiale bizantine era reprezentată de articolele vestimentare de ceremonie desfăşurate de basileul constantinopolitan şi de suita imperială. Având în vedere ordinea contemporană, împăratul bizantin era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ iar vestimentaţia lui era considerată sacră. Costumaţiile acestuia (purpură şi broderii de aur) erau strict rezervate persoanei sale iar afişarea unui aristocrat într-un mod identic era interzisă. Asemănarea dintre strălucirea vestimentaţiei împăratului (purpura în combinaţie cu broderii de aur încorporate) trezea în ochii contemporanilor comparaţia dintre împărat şi soarele de pe cer. Cărturarii se exprimau atunci când şi-l închipuiau pe împărat întorcându-se victorios dintr-o campanie militară în termenii unui "soare luminos". Deşi Imperiul Bizantin era un imperiu creştin această simbolistică vizuală a puterii imperiale îşi avea originea în cultul solar imperial din Antichitate.

Purpura imperială- o nuanţă de roşu-închis spre violet- era prin excelenţă apanajul puterii imperiale. Moştenitorii tronului se năşteau într-o cameră a palatului imperial decorată în purpură iar actele cele mai importante emise de împărat erau îmbrăcate în culoarea imperială. De asemenea, la recepţiile- le-am putea numi modern- de la palatul imperial, invitaţii erau dirijaţi şi se deplasau pe direcţia unor marcaje din pardoseală sub forma unor inserţii de culoarea purpurei. Simbolistica puterii imperiale bizantine era de sorginte romană, împăraţii de la Constantinopol considerându-se urmaşii direcţi ai împăraţilor romani. Atunci cînd Carol cel Mare a fost încoronat împărat la Roma în anul 800 d.Hr de către papa Leon al III-lea, împăraţii de la Constantinopol au replicat prin monedele emise în care se intitulează "împăraţi ai romanilor". Pentru aceştia, titlul lui Carol cel Mare semnifica doar demnitatea unui magnat circumscris şi subordonat puterii imperiale.

Împăraţii constantinopolitani vedeau neîntreruptă tradiţia imperială care îi lega de Roma, vechea capitală a Imperiului Roman. Pentru aceştia înfiinţarea oraşului Constantinopol de către Constantin cel Mare în anul 330 d.Hr şi constituirea acestuia în singura capitală după prăbuşirea părţii de apus a imperiului a fost un transfer firesc. Continuitatea pe care ei o percepeau cu tradiţia imperială romană era neîntreruptă.

Unul dintre atributele puterii imperiale bizantine era modul în care împăratul se percepea pe sine şi felul în care era percepută anvergura puterii sale de către supuşi şi străini, aspect care reieşea din titulatura pe care o deţinea. Aceasta era afişată pe actele emise de oficiul imperial şi a fost un subiect de evoluţie de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. Titulatura împăraţilor a devenit tot mai elaborată şi, cu diverse ocazii, au fost create şi adăugate noi termeni în compoziţia acesteia.

Titulatura imperială bizantină precum şi ideologia din care aceasta izvora erau de natură şi tradiţie romană. Odată cu creştinarea Imperiului Roman şi supravieţuirea teritoriului de est al acestuia- cunoscut convenţional sub numele de Bizantin- învelişuri de factură orientală au fost adăugate titulaturii imperiale. Unul dintre termenii din titulatura împăraţilor, adoptat în secolul al VII-lea de împăratul Heraklios, era cel de basileos. Istoria utilizării acestuia merge până în timpul lui Alexandru Macedon, în secolul al IV-lea î.Hr. Semnificaţia lui semantică de "rege" a fost extinsă la statutul de "împărat" şi asimilată în titulatura oficială bizantină. Oficiul imperial folosea şi titlul latin de rex- rege dar doar cu semnificaţia inferioară titlului de basileos şi era desemnată regilor de la graniţele imperiului.

Unul dintre atributele supreme ale împăratului era rolul său de comandant al armatei. Alegerea sa ca împărat pe întregul tronson al Imperiului Bizantin până la extincţia acestuia din anul 1453 d.Hr avea la bază ideea romană de aclamare a împăratului de către armată. Înzestrat cu har divin, basileul era aclamat- ca semn de recunoaştere- de orăşenii din capitala Constantinopol, de Senat- Synkletos- şi de către armată. Aclamarea oferea legalitate alegerii împăratului ca trimis a lui Dumnezeu. Titlului de basileos-împărat i se va adăuga- dat fiind faptul că titulatura imperială a evoluat odată cu viaţa efectivă a Imperiului Bizantin- cel de autokrator-autocrator, cu putere de sine stătătoare. Acest titlul a fost adăugat în nominarea împăratului aflat pe tronul bizantin în secolul al X-lea- mai precis în anul 912 d.Hr- şi îi este atribuit împăratului Alexandros I. Titlul de basileos- împărat- a fost preluat de împăraţii constantinopolitani renunţându-se la termenul roman de imperator.

Titulatura imperială a fost obiectul unor continue schimbări ca reflexie a creştinării definitive a Imperiului Roman de Est. Împăraţii de la Constantinopol au utilizat iniţial termenii proveniţi din latină. Ulterior aceştia au fost transliteraţi în greacă, având în vedere impactul limbii greceşti asupra sud-estului european. În final au fost adăugate sintagmele care demonstrau rolul basileului de defensor fidei- "apărător al credinţei": en Christo to Theo pistos- credincios întru Cristos Dumnezeu".

De-a lungul timpului, titulaturii imperiale i s-a adăugat şi sintagma orthodoxos- "cel în dreaptă credinţă" şi era legată de datoria împăratului de apărător al Bisericii. În schimb, chiar dacă nu făcea parte din Biserică, împăratul era primit în corul catedralei Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol- Sfânta Sofia- şi era pomenit în slujbele desfăşurate aici.

Mai multe detalii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/figura-imparatului-in-imperiul-bizantin
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer