Ipostaze bizantine. Funcţionarul

Cu toate că suprafaţa Imperiului Bizantin în multe secole ale existenţei sale a fost enormă ca întindere, totuşi, numărul funcţionarilor imperiali nu a fost atât de mare pe cât ne-am aştepta. Voinţa basileului era purtată până în extremităţile teritoriale ale monarhiei prin intermediul funcţionarilor imperiali care reprezentau "prelungirea" directă a prezenţei împăratului. Profesionalismul funcţionarilor- cu toate sincopele lor- a favorizat reuşita controlului unei populaţii extrem, etnic vorbind, de diversă.

Până la cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de către armata Cruciadei a IV-a- Constantinopol- şi retragerea elitei imperiale în Asia Mică, monarhia bizantină a reprezentat singurul stat european cu o administraţie centralizată. Funcţionarii acestuia erau capabili de a transmite până în extremităţile monarhiei- în mijlocul unei populaţii foarte diverse- directivele basileului şi autoritatea administraţiei imperiale. Sub o formă mai diluată agenţii statelor musulmane se ghidau după aceleaşi principii.

Pentru istoriografie a surprins numărul mic de funcţionari imperiali având în vedere suprafaţa teritorială a monarhiei bizantine. Nesupunerea faţă de ordinele basileului însemna insubordonare care era aspru pedepsită. Funcţionarii imperiali erau trimişi cu misiuni precise în teritoriu. De exemplu, într-un document din anul 1079 d.Hr un anume Ioan Kataphloron a fost trimis din partea "divinului împărat" în Macedonia cu scopul de a verifica arhiva de plăţi a impozitelor datorate de către o fundaţie religioasă. Actele elaborate de administraţia imperială trebuiau executate întocmai, mai ales dacă erau emise de împărat cu titlul de chrysoboullos logos- document imperial sigilat cu pecetea de aur- şi nu exista posibilitate de sustragere de la îndeplinirea cerinţelor acestuia. Refuzul ducea automat la depunerea din autoritatea funcţiei pe motiv de insubordonare, indiferent de calitatea sau rangul demnităţii funcţionarului: guvernator, agent imperial, agent fiscal, etc.

Funcţionarii imperiali erau denumiţi sub sintagma ten douleian koinou metacheirizomenoi. În sensul modern al termenului, o administraţie locală nu a existat în Imperiul Bizantin dar acesta era calibrată pe puterea statului reprezentată în teritoriu de înalţii funcţionari. Guvernatorii civili ai provinciilor, strategii militari sau înalţii reprezentanţi ai Bisericii întreţineau legăturile directe cu capitala Constantinopol prin proprii lor agenţi, care se înscriau în ideea mai largă a unei "administraţii locale".

Funcţionarii statului în teritoriu- guvernatorii civili şi militari, episcopii şi mitropoliţii- îşi delegau anumiţi "agenţi" care reprezentau statutul în problemele ivite in provinciile respective. Astfel, se practica delegarea sarcinii publice către "privaţi" şi în diverse cazuri. Spre exemplu, impozitul pe care îl datora o comunitate- denumită choria- era colectat în numele împăratului din circumscripţiile respective în acord cu legile în vigoare ale statului iar operaţiunea era supravegheată de un "privat".

Scara rangurilor funcţionarilor imperiului, cel puţin până la sfârşitul secolului al XII-lea, a fost în direct acord cu poziţia acestora de la Palatul imperial. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că reşedinţa basileului se confunda cu "sediul guvernului" şi în mod natural, funcţionarii de la palatul imperial deţineau o influenţă şi putere mai mare decât guvernatorii provinciilor din teritoriu, spre exemplu. Titlul pe care aceştia îl primeau de la împărat îi plasa deasupra altor demnităţi şi ranguri administrative.

După cum bine se ştie împăratul reprezenta imaginea vie, palpabilă, a teocraţiei bizantine. Fiind reprezentantul şi alesul lui Dumnezeu pe pământ, locul în care acesta îşi avea reşedinţa recepţiona aerul sacru: Marele Palat. În acelaşi sens, "guvernul" se confunda cu Marele Palat şi prin urmare, funcţionarii din palat aveau întâietate decizională în faţa tuturor funcţionarilor din teritoriu. Mai mult, diferenţierea acestora se făcea pe baza proximităţii faţă de persoana împăratului, în cadrul ceremoniilor palatine.

Până în ajunul cuceririi Constantinopolului de către armata Cruciadei a IV-a din anul 1204 d.Hr, în linii mari, orice misiune a unui funcţionar imperial era indisolubil legată de Palatul Imperial. Cum acesta era reşedinţa basileului şi implicit a "guvernului", funcţionarii aflaţi în proximitatea împăratului se bucurau de influenţă, prestigiu şi putere în faţa celorlalţi demnitari din teritoriu. Puterea funcţionarilor palatini era dată de titlul pe care împăratul îl acorda acestora şi care surclasa orice demnitate din teritoriu. Un anume Philoteos consemna la graniţa dintre secolele IX-X d.Hr despre importanţa proximităţii funcţionarilor faţă de basileul bizantin drept sursă a puterii şi prestigiului acestora. În relatarea lui Andre Guillou: "toată faima în viaţă, care depinde de glorioasa valoare a titlurilor, nu se manifestă pentru spectatori altfel decât prin chemarea, potrivit ordinii impuse a rangurilor, la splendida masă şi la râvnitul banchet al preaînţelepţilor noştri împăraţi".

Ordinea în Imperiul Bizantin- taxis- era direct legat de construcţia teocratică a monarhiei în care împăratul era alesul lui Dumnezeu pe pământ şi era responsabil cu menţinerea acesteia şi a unităţii statului. Imaginea predominantă a unităţii era cea a unui corp bine legat în care capul era împăratul iar membrele erau reprezentate de funcţionari şi întreg corpul politic al statului. Asigurarea ordinii era una dintre cheile organizării monarhiei şi, totodată, conceptul pe care se sprijinea gloria basileului.

Procesul de "selecţie" a funcţionarilor imperiali a fost unul care a suferit modificări de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. În faza iniţială, imediat după fondarea Constantinopolului de către Constantin cel Mare în secolul al IV-lea d.Hr, recrutarea funcţionarului era de dorit să ţină seama de recomandările primite de împărat de cei din anturajul său. Accesul în funcţie era coroborat şi cu plata unei sume de bani care a produs un fenomen de trafic al funcţiilor din administraţie greu de stopat.

În secolele IV-V d.Hr criteriul de selecţie al funcţionarilor după cum reiese din informaţiile de epocă era centrat pe ideea de probitate, integritate morală. Împăratul Marcianus, la jumătatea secolului al V-lea d.Hr, se orienta- în procesul de selecţie a funcţionarilor- după capacitatea intelectuală a acestora: "[...]toate chestiunile private ale Coroanei şi cele ale statului să fie gestionate în mod legitim de oameni demni de stimă şi înţelepţi pentru că ştie prea bine că statul nu va fi fericit până când nu va fi condus de oameni care nu au asemenea ambiţii şi care îndeobşte dispreţuiesc funcţiile publice".

S-a încetăţenit moda cumpărării accesului în funcţie- suffragium- unde cei declaraţi admişi în urma recomandării pentru ocuparea unei funcţii li se cerea plata unei sume de 50 de solidus, monedă imperială de aur. Pentru avansarea în funcţie pe scara ierarhică în baza vechimii suma cerută era cuprinsă între 5 şi 10 solidus. Inevitabil, administraţia imperială centrală a pierdut controlul asupra acestei practici care a dat naştere unui "concurs" al corupţiei pentru vânzarea şi ocuparea funcţiilor. Amploarea fenomenului de cumpărare a funcţiilor şi implicit a gradului de corupţie care atinsese accesul în funcţiile administraţiei l-a determinat pe Iustinian I să încerce blocarea sau măcar diminuarea fenomenului. Acesta le-a impus guvernatorilor de provincii un jurământ pe care trebuiau să-l rostească: "Jur că nu am dat şi că nu voi da nimic nimănui pentru funcţia care mi-a fost încredinţată...nici pentru recomandări către împărat, nici pentru recomandări către eparhi sau alţi demnitari sau persoane apropiate lor".

Postul de funcţionar în administraţia imperială bizantină era unul extrem de căutat iar candidaţii ofereau, de multe ori, în schimbul numirii lor în funcţie o sumă care depăşea plata anuală pentru exercitarea postului respectiv. Inevitabil, sumele de bani luate cu împrumut de către un candidat pentru a putea participa la "licitaţia" posturilor din administraţie urmau să fie recuperate de la populaţia provinciei- sub formă de taxe- ulterior numirii acestuia în funcţie. Spre finalul primului mileniu creştin împăraţii bizantini au schimbat optica şi criteriul de selecţie a candidaţilor pentru funcţiile administrative, fie ele centrale sau provinciale. Basileii au renunţat la a încerca să blocheze fenomenul de vânzare-cumpărare a posturilor din administraţie şi corupţia din acest segment public. Ei au încercat, mai degrabă, să profite în sens personal de pe urma "competiţiei" tot mai acerbe între candidaţii unui post administrativ. Iar aceştia erau dispuşi să liciteze tot mai mult.

Candidaţii care doreau să ocupe un post în administraţie- în special în proximitatea împăratului- erau dispuşi "să liciteze" iar împăraţii profitau. Andre Guillou- cunoscutul istoric francez- menţionează un cantor al Marii Biserici din Constantinopol- Ktenas- care dorea să devină protospatharios- prim comis- şi era dispus să plătească 40 de livre de aur pentru obţinerea acestui post. Retribuţia urma să fie de doar o livră pe an iar "costul" de acces în funcţie era situat între 12 şi 18 livre de aur. Participarea- din noua funcţie- la întregul ceremonial din proximitatea basileului l-a determinat pe Ktenas să mărească oferta. Când a oferit 40 de livre de aur împăratul l-a refuzat menţionând că un membru al sacerdoţiului nu poate ocupa această funcţie. Ktenas a plusat pe lângă cele 40 de livre oferind şi bijuterii în cuantum de încă 20 de livre. În final, Ktenas a obţinut postul, şi datorită intervenţiei favoritului basileului, eunucul Samonas, plătind de aproape 4 ori mai mult valoarea acelui post. "Atunci Leon al VI-lea a cedat. Ktenas a murit doi ani mai târziu".

Mai multe informaţii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/functionarul-in-imperiul-bizantin