Episcopul în Imperiul Bizantin

De-a lungul istoriei Imperiului Bizantin figura episcopului a fost una dintre cele mai importante în angrenajul religios, social şi politic al monarhiei. Rolul lui de "păstor" al "turmei" creştine şi păstrător al purităţii dogmei creştine a Bisericii pe întinsul Imperiului Bizantin a fost primordial pentru pacea socială din interiorul acestuia.

Pentru contemporanii bizantini imaginea ideală a unui episcop, "păstor" peste dieceza lui, presupunea parcurgerea unor etape în devenirea acestuia ierarhică. Episcopul ideal pentru bizantini trebuia să aibă experienţă monahală şi să cunoască complexitatea dogmei creştine pe care trebuia să o apere şi să o protejeze de erezie în calitate de conducător al Bisericii în eparhia în care a fost ales. Implicarea episcopului în menţinerea păcii sociale din monarhie era una dintre calităţile episcopului ideal privit de către contemporanii bizantini. Fie că ne referim la Vasile din Cezareea Cappadociei- secolul al IV-lea d.Hr- sau la Visarion de Niceea din secolul al XV-lea, episcopul era responsabil de prezervarea păcii sociale în eparhia pe care acesta o conducea.

Etimologia termenului "episcop" provine din limba greacă- episkopos- şi el dezvăluie dubla sarcină şi obligaţie pe care le are un episcop pentru locuitorii eparhiei sale: "supraveghetor" şi "inspector". Prin urmare episcopul era chemat să răspândească creştinismul dar, mai important, să apere "dreapta credinţă" şi să verifice comportamentul în acord cu dogmele Bisericii ale enoriaşilor săi. Imaginea episcopului bizantin în rândul enoriaşilor săi putea fi şi cea a unui episcop- martir. Sinaxarul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol a inclus de-a lungul istoriei o serie de nume de episcopi persecutaţi în timpul persecuţiilor anticreştine. În acelaşi timp, ca şi conducător al Bisericii în teritoriu şi lider al comunităţii creştine din eparhia sa, episcopul avea sarcina de a reprezenta comunitatea în raport cu ale comunităţi de creştini.

Începând cu primul conciliu ecumenic al Bisericii creştine de la Niceea din anul 325 d.Hr statutul episcopilor în angrenajul Bisericii a început să fie conturat din ce în ce mai clar. Rolul lor de conducători ai comunităţilor de creştini pe care le păstoreau a devenit incontestabil. La nivel politic- ca o regulă generală- transformările teritoriale ale Imperiului Roman au dus la tendinţa Bisericii de a de reorganiza în acord cu schimbările care apăreau într-un anumit moment al istoriei imperiului.

Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii creştine din anul 325 d.Hr de la Niceea condus de împăratul Constantin cel Mare, urmat de cel de la Sardica din anii 342-343 d.Hr, au definit traiectoria organizatorică a Bisericii pentru următoarele secole. Sub raport administrativ, la Sardica, canonul al VI-lea a stabilit faptul că locul de reşedinţă al episcopului trebuia să fie prin excelenţă oraşul. Ideea din jurul acestei viziuni avea legătură cu prestigiul pe care trebuie să îl aibă instituţia episcopală. În primele secole ale creştinismului Biserica a amplifica tendinţa de a copia modelul organizaţional al Imperiului Roman. Replicarea acestor forme însemna faptul că structura Bisericii era plasată pe modelul structurii politice. Prin urmare, episcopii erau aşezaţi în oraşele iar în capitalele provinciilor era numiţi mitropoliţii. Arhiepiscopii aveau şi ei statut diferit faţă de episcopi şi deţineau scaunul arhiepiscopal în oraşe importante ale imperiului, diferite faţă de cele ale mitropoliţilor şi episcopilor.

Structura de conducere a Bisericii replica modelul politic roman şi includea în vârful piramidei episcopii marilor oraşe, cei ai metropolelor imperiului şi care- uşor- au dobândit titlul de patriarh şi influenţă în faţa tuturor celorlalţi episcopi. Pentarhia- cele 5 scaune patriarhele- s-a numit "colegiul" celor mai importante scaune episcopale, devenite patriarhale, din primul mileniu creştin. Pentarhia cuprindea episcopii-patriahi ai Romei, Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului. Ordinea "influenţei" şi a statutului episcopilor-patriarhi din cadrul Pentarhiei creştine ţinea de ordinea politică din Imperiul Roman. Episcopul Romei deţinea primatul- întâietatea- datorită rezidenţei din capitala Imperiului Roman. Acest episcop-patriah era secondat de cel al Constantinopolului, ridicat în această demnitat la sfârşitul secolului al IV-lea d.Hr. Ierusalimul a fost singurul scaun patriarhal a cărui influenţă era de natură simbolică şi nu politică: ataşarea lui Isus Hristos de oraşul "mântuirii".

Biserica a urmărit îndeaproape fluctuaţiile de statut ale marilor oraşe imperiale şi a adaptat scaunele episcopale în consecinţă. Conciliul de la Constantinopol l-a plasat ca importanţă pe episcopul "Noii Rome"- datorită dezvoltării rapide a viitoarei capitale a Imperiului Bizantin- imediat sub episcopul Romei. Apoi, conciliul de la Calcedon din anul 451 d.Hr a dus la paritate raportul dintre episcopatele Romei şi Constantinopolului deoarece "Noua Romă" devenise oraşul de rezidenţă a împăratului roman.

Transformări în structura Bisericii şi rearanjarea scaunelor episcopale au avut la bază decizii ale împăraţilor. Iustinian I a ridicat episcopatul locului său de naştere din Illyricum la rangul de scaun mitropolitan şi i-a oferit mitropolitului statutul simbolic de vicar papal. Numită Iustiniana Prima, această mitropolie creată a decăzut în rang în secolele următoare dar, ca şi cea de la Ravenna din Italia, vorbesc despre implicarea împăratului în trasarea geografiei episcopale a imperiului. Organizarea reşedinţei episcopale, de regulă în capitalele provinciilor, dubla autoritatea politică a acestora. De multe ori, eforturile demnitarilor erau cuplate cu cele ale episcopilor în administrarea unei provincii a imperiului iar această reuşită se datora tocmai plasării celor două instituţii în oraşele reşedinţă ale provinciilor Imperiului Roman.

Constanta reglementare canonică a organizării Bisericii creştine de-a lungul timpul a inclus şi măsuri regulatorii privind alegerea şi ungerea episcopilor precum şi jurisdicţia acestor asupra diecezelor peste care erau numiţi. Raporturile juridice dintre episcopi, mitropoliţi, patriarhul Constantinopolului şi autoritatea politică centrală sau locală a Imperiului Bizantin au fost cuprinse în seturi succesive de reglementări de-a lungul timpului.

În acord cu canoanele Bisericii episcopul era ales de clerul din eparhia sa şi de către notabilităţile locale. Urma apoi confirmarea acestuia de către mitropolitul în care episcopia era arondată iar hirotonisirea episcopului era înfăptuită de către alţi 2 episcopi din aceeaşi zonă mitropolitană. În teorie- nu întotdeauna şi în realitate- simonia şi nepotismul erau interzise şi invalidau calitatea de candidat pentru scaunul episcopal, însă uneori, aceste principii au fost fie "curbate", fie ocolite. În ceea ce priveşte alegerea mitropoliţilor, această misiune pica în sarcina patriarhului Constantinopolului, la propunerea sinodului Bisericii. În sens invers, patriarhul era ales de cler, populaţia capitalei imperiale, mitropoliţi şi sinod, dar cu menţiunea că- în special în cazul Constantinopolului şi Antiohiei- împăratul bizantin se implica în confirmarea finală a candidatului. Basileul putea repudia întregul proces şi să numească propriul candidat în demnitatea patriarhală.

După procesul de hirotonisire episcopul putea fi avansat urmând traseul mitropolitan sau pe cel patriarhal sau i se aroga o dieceză proprie. Constatarea încălcării grave a normelor morale şi juridice ale Bisericii sau cele seculare ale statului puteau duce la înlăturarea sa din scaunul episcopal. Episcopul era pus apoi la dispoziţia curţilor de judecată- chiar şi seculare- deoarece acestea erau percepute ca acţionând în această situaţie ca organ complementar al Bisericii. Sub raportul conduitei episcopul nu trebuia să fie căsătorit şi să nu aibă copii. Asupra acestei interdicţii funcţionau două resorturi: necesitatea castităţii şi temerea că moştenirea filială ar putea duce la transferul demnităţii episcopale şi la naşterea unor "dinastii" episcopale. Sub raport juridic, episcopul deţinea în dieceza sa autoritatea asupra clerului, călugărilor şi exercita chiar şi o bună parte din jurisdicţia în problemele seculare. Episcopului îi era interzis amestecul în intimitatea altei dieceze.

Obligaţiile episcopului faţă de enoriaşii săi presupunea vizite constante asupra parohiilor din dieceza sa şi construcţia de noi bisericii în eparhia pe care o conducea. Reşedinţa episcopală trebuia să fie stabilită în eparhia care îi fusese desemnată. În realitate, de-a lungul timpului au existat cazuri de episcopi care, deşi fuseseră desemnaţi în anumite dieceze, îşi petreceau timpul mai mult în capitala imperiului, Constantinopol. Episcopul trebuia să administreze cu grijă patrimoniul Bisericii din eparhia sa. În sarcina episcopului intra şi oferirea ajutorului Bisericii pentru cei nevoiaşi din dieceza sa: femei văduve, copii orfani, bolnavi şi săraci. Episcopul nu era plătit ci din administrarea bunurilor Bisericii el se autoîntreţinea şi se îngrijea de plata clerului din eparhia sa. Episcopului- urmând firul exemplului apostolic- i se cereau solide cunoştine dogmatice şi de cultură generală pentru a putea aduce la îndeplinire menirea lui de duhovnic pentru enoriaşii din dieceza sa.

Mai multe detalii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/episcopul-in-imperiul-bizantin