Monahismul bizantin nu a beneficiat de o "geografie" omogenă din punctul de vedere al organizării. Deşi regulile generale monahale ale Sfântului Vasile erau cunoscute în ambientul intim al mănăstirilor, practic, fiecare stabiliment monahal îşi definea propriile reguli de convieţuire. Aceste reguli defineau statutul şi ierarhia călugărilor din mănăstiri, îndatoririle fiecărui călugăr, raporturile cu lumea exterioară precum şi balanţa dintre orele dedicate muncii, odihnei, rugăciunii şi a regimului alimentar. Sub raport juridic statul mănăstirilor bizantine era foarte divers. Acestea puteau fi mănăstiri patriarhale - direct subordonate Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol - sau imperiale - denumite basilikes - care erau întemeiate de către împăratul bizantin. De asemenea, mănăstirile mai puteau fi întemeiate şi de către episcopii din provinciile imperiului sau de către laici. În funcţie de fondatorul acestora şi gradul lor de apropiere faţă de autoritatea imperială, mănăstirile îşi consolidau statutul economic şi juridic.
Având în vedere teocraţia bizantină - împăratul, secondat de patriarh, reprezentau autorităţile supreme de raportare - monahismul bizantin nu putea face notă discordantă. Călugării puteau să-l susţină pe împărat în disputele teologice din monarhie. În alte momente, aceştia puteau să aibă opinie divergentă faţă de împărat. În cele din urmă ei nu puteau însă să se sustragă faţă de împărat, care - în definiţia bizantină - era basileul unui imperiu creştin şi expresia terestră a autorităţii lui Dumnezeu. Orizonturile călugărului bizantin erau trasate de prezenţa şi tangenţa acestuia cu esenţa lui Isus Hristos, credinţa în Sfânta Treime, Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi, liturghia şi disciplina canonică. Dorinţa călugărului bizantin era cea de contemplare faţă de lume, căutarea constantă a lui Dumnezeu şi apărarea dreptei credinţe. Cu toate că nu a beneficiat de o omogenitate asemenea creştinismului romano-catolic occidental, monahismul bizantin s-a situat permanent în defensiva apărării ortodoxiei.
În esenţă, mănăstirile de rit grec - care se conduceau după Regulile Sfântului Vasile - urmăreau acelaşi scop, indiferent de poziţia lor în raport cu suprafaţa Imperiului Bizantin. Ele erau unite în ideea înstrăinării de lume pentru a-l căuta pe Dumnezeu dar erau extrem de diverse în modul de punere în practică al ideii centrale de renunţare la lume. În acest sens, diversitatea abordării monahale bizantine era prezentă chiar şi printre călugării aceleiaşi mănăstiri. Un aspect general al monahismului bizantin era conţinut în ideea de ordine - taxis. Imperiul Bizantin era o "lume perfectă", copie fidelă a Ierusalimului Ceresc, un loc în care fiecare îşi cunoaşte exact poziţia şi ierarhia. Călugărul dorea să respecte ordinea creată de Dumnezeu pentru a obţine mântuirea. Această păstrare a ordinii, unul dintre idealurile călugărului bizantin, era imperios necesară pentru obţinerea mântuirii. Pentru ei, răul era prezent nu numai în materie ci şi în dezordine - ataxis.
O caracteristică a monahismului bizantin a reprezentat-o dimensiunea acestuia universală - Romanitas. Aşa cum locuitorii monarhiei bizantine se denumeau pe sine drept succesori ai romanilor - Romaioi - în acelaşi fel, monahismul bizantin şi-a asumat universalitatea creştinismului în raport cu teritoriul Imperiului Bizantin, creştin şi universal. Ultimele secole ale monarhiei - tot mai redusă teritorial - au dezvăluit tensiunea enormă dintre universalitatea Ortodoxiei politice şi impotenţa militară a imperiului.
În monahismul bizantin nu se preciza un timp exact de intrare în mănăstire pentru a deveni călugăr. Exista percepţia potrivit căreia timpul ideal era cel al tinereţii dar au existau numeroase cazuri în care tunderea în monahism s-a petrecut în maturitatea târzie. În ceea ce priveşte motivele de a intra în comuniunea monahală era de dorit ca acestea să aibă în spate motivul sincer al căutării lui Dumnezeu. Unii însă încercau să scape de braţul secular sau pur şi simplu au fost alungaţi în mănăstire.
Concepţia şi percepţia bizantină asupra călugăriei însemna dăruirea vieţii celui care intra în mănăstire lui Dumnezeu. Însemna renunţarea totală la plăcerile lumii şi vieţii exterioare şi asumarea stilului de viaţă al călugăriei pentru întreaga existenţă pământeană a celui care pătrundea în monahism. Desigur, acest aspect a fost cel ideal, realitatea consemnând multiple oportunităţi în sens invers: călugări care au condus armate în numele imperiului, desemnaţi fiind în această sarcină de către împăraţi. Timpul ideal de pătrundere în monahism era considerat cel al tinereţii, ceea ce ar fi însemnat dedicarea întregii vieţi pentru căutarea lui Dumnezeu din postura de călugăr. Au existat nenumărate cazuri de acest tip, după cum ne informează documentele. Aceleaşi documente au demonstrat însă că au existat numeroase ocazii în care pătrunderea în monahism s-a realizat la vârsta maturităţii târzii, de multe ori după căsătorie sau ocuparea unor funcţii publice. Istoricii i-au numit pe aceştia monahi "pensionari".
Atanasie, fondatorul Marii Lavre de pe Muntele Athos, a devenit călugăr după ce a deţinut un număr de ani funcţia de director de şcoală în capitala imperială, Constantinopol. Theophanes Confesorul - Teofan Mărturisitorul - a deţinut diverse slujbe în administraţia imperială şi a fost căsătorit înainte de a se călugări. Au existat aşa-numiţii călugări-văduvi sau cei care au îmbrăţişat haina monahală cu puţin timp înainte de a muri pentru a beneficia de mântuirea sufletului. Bizantinii care îmbrăcau haina monahală pe finalul vieţii căutau mântuirea sufletului. A existat un segment care a pătruns în mănăstire pentru a căuta "mântuirea" în sensul cel mai direct, şi anume, evitarea neajunsurilor materiale ale vieţii din exteriorul mănăstirii. Aici se poate consemna sustragerea de la serviciul militar sau de la plata impozitelor deoarece cei intraţi în călugărie erau scutiţi de la plata taxelor imperiale.
Ţăranii, uneori, îşi donau proprietatea, gospodăria, vreunei mănăstiri pentru a-şi asigura liniştea materială pentru restul vieţii pământene. În rândul acestor monahi-azilanţi se situau şi împăraţii bizantini detronaţi şi forţaţi să intre în mănăstire sau cei care alegeau benevol această cale. Tot în acest grup se încadrau şi membrii aristocraţiei sau magnaţii locali care urmau aceeaşi direcţie. Tunderea acestora în monahism, de regulă dar nu întotdeauna, le oferea protecţie faţă de lumea exterioară. Împăraţii detronaţi sau aristocraţii care erau forţaţi să intre în mănăstire, teoretic, beneficiau de imunitate şi nu mai puteau fi atinşi de opozanţii lor. În acelaşi timp, tot la nivel teoretic, ei nu mai aveau posibilitatea de a relua activităţile mundane, odată tunşi în monahism. Au existat însă cazuri în care aceştia "s-au întors" în lume reluându-şi activităţile, cum este cazul lui Mihail Psellos. Poziţia acestora, în aceste cazuri însă era puternic contestată, discutată şi acceptată de membrii administraţiei imperiale. Cu toate că erau contrare dreptului canonic au existat numeroase situaţii în care monahii au ocupat funcţii dintre cele mai lumeşti: comandanţi de armată sau de flotă, administratori ai finanţelor imperiale - Grigorios Pakourianos fiind unul dintre exemple. Altfel, pentru unii dintre călugări - alţii decât cei care căutau cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu - pătrunderea în monahism reprezenta şi posibilitatea avansării spre treapta episcopală.
Intrarea în mănăstire pentru cei care au aparţinut lumii exterioare - împăraţi, aristocraţi, magnaţi - se dovedea dificilă de acceptat în termeni practici. Adaptarea la privaţiunile din mănăstire era grea şi uneori regulile alimentare sau de vestimentaţie dintr-o mănăstire care găzduia un fost împărat erau curbate sau "îndulcite" pentru acesta. Convingerea căutării lui Dumnezeu în mentalitatea unui călugăr veritabil era trasată de timpuriu în existenţa acestuia şi nu dintr-un moft de ultim moment al vieţii sale. Au existat cazuri în care cei care au îmbrăcat haina călugăriei erau membrii ai aristocraţiei sau magnaţi locali care au fondat mănăstirea propriu-zisă. Practic, ei ridicau pe proprietatea lor un stabiliment monahal insinuându-se natural drept stareţi şi egumeni ai acelei mănăstiri. Prin urmare, ei îi tratau pe călugării care intrau în mănăstirea lor drept supuşi şi chiar clăcaşi. Acesta era o compoziţie mixtă de motive: reflex al poziţiei lumeşti de aristocrat, fuga de lume cât şi eterna idee a prestigiului.
Monahismul solicita şi impunea o stare de spirit proprie, indiferent dacă intrarea în mănăstire se făcea din convingere interioară sau din considerente de calcul politic, ca în cazul împăraţilor detronaţi sau a aristocraţilor. Pentru cei care aderau la stilul de viaţă monahal exerciţiile continue şi pregătirea pentru renunţarea la activităţile lumeşti şi dedicarea totală căutării lui Dumnezeu din liniştea mănăstirii erau activităţile fireşti care trebuiau îndeplinite. Întrebările care se puneau legate de dorinţa sinceră de a se călugării erau puse în raport cu tendinţele ascunse ale multora de a beneficia de protecţia mănăstirilor, mai degrabă, decât dintr-o chemare interioară. Spre exemplu, atunci când un ţăran renunţa la proprietatea sa în favoarea mănăstirii, tocmai din cauza greutăţilor economice, era evident că el realiza acest fapt din motive concrete şi nu din chemare interioară. Desigur, aceştia nu era reprezentativi pentru marea masă a călugărilor bizantini.
Episcopii bizantini, mitropoliţii şi patriarhii Constantinonopolului consacraţi în aceste trepte ierarhice din rândul monahilor nu abundă din punct de vedere numeric de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. În general, până în jurul secolelor VIII-IX d.Hr, opinia generală a elitei imperiale nu era favorabilă ocupării demnităţii de patriarh ecumenic de către un monah. Tendinţa, cu mici fluctuaţii în secolele următoare, a urmat aceeaşi linie.
Episcopatele, scaunele mitropolitane şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului nu au fost "locuri" favorabile pentru monahii din mănăstirile bizantine, până în secolul al VIII-lea d.Hr. Începând cu secolele IX-X d.Hr demnitatea de patriarh ecumenic începe să fie accesată şi de monahi, ceea ce a atras reacţia clerului din catedrala Sfânta Sofia, reşedinţa Patriarhiei Ecumenice. Clerul angrenat în preajma patriarhului Constantinopolului provenit din rândul călugărilor devine opozant al acestuia. Un exemplu de monah devenit patriarh a fost Nikephoros. El a ocupat postul de cancelar al împărătesei Irina şi în jurul anului 796 d.Hr a părăsit curtea devenind călugăr. Apoi, acesta a fost ridicat în demnitatea patriarhală. Din această poziţie el s-a ocupat de revalorizarea cultului icoanelor. În acel moment, problema cultului icoanelor reprezenta cheia disputelor dogmatice din Imperiul Bizantin. Conflictul dintre cei ce venerau icoanele şi cei care se opuneau acestui fapt s-a numit Iconoclasm.
Un alt exemplu de monah devenit călugăr la graniţa dintre secolele VIII-IX d.Hr a fost Theodor Studitul. Acesta a fost prin excelenţă un patriarh-politic, un "monah-politic". Mai târziu, alţi patriarhi proveniţi din rândul călugărilor îşi vor schimba optica. În secolul al XIV-lea, de exemplu, Atanasios - urcat în demnitatea patriarhală - va rămâne un intransigent apărător al valorilor morale ale călugăriei - reflex al perioadei petrecute în diferite mănăstiri. El nu s-a adaptat niciodată la viaţa în capitala Constantinopol.
Mai multe informaţii şi fotografii găsiţi aici: https://ro.historylapse.org/monahismul-bizantin