Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XII)


Dan Recheşan

01.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark de la spitalul din Mariagrün primeşte de la alteţa sa regală, Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi numit medic curant al curţii din Salzberg. Conform lui Franz Lügner, un pierde-vară cu apucături de pervers, Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Lügner îl sfătuieşte să accepte pentru că la curtea din Salzberg va întîlni cazuri interesante şi, în plus, va prospera. Directorul clinicii, Cornelius von Halsrigg, îl ameninţă pe Stark că îl va demite pentru lipsă de etică medicală dacă nu acceptă oferta regentului. Stark acceptă şi pleacă spre Lodomeria. Lügner îi trimite lui Stark un bilet, anunţându-l că a plecat în Balcani ca reporter de război. În tren, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor admirator al lui Gustav Klimt, cu o istorie sexuală începută devreme alături de o slujnică care îl abuzase şi cu un episod homosexual. Îi propune să îl însoţească şi ajung împreună la Salzberg. După mai multe zile de inactivitate, Stark îl consultă pe Waldemar, viitorul moştenitor al tronului Lodomeriei, un copil anemic, care dă semne de retardare şi cruzime nejustificate.
Un bărbat înalt şi deşirat, diagnosticat de Stark la spitalul din Mariagrün, cu mitomanie şi o gravă formă de anesteshia sexuală, dar externat de von Halsrigg, se recomandă drept consilier aulic Fábian Vizállás de Szigetházy, când îl cunoaşte pe tânărul locotenent Emil Cândea de Szent Miclos. Îi este acestuia secund într-un duel ad-hoc. Locotenentul este ucis, ultimele sale vorbe fiind: "Soţia mea... frăţia dragonului... la Cracovia... mă aşteaptă!". Fabian ajunge la Cracovia cu un săculeţ cu lucrurile locotenentului.

12.

La ceasurile serii, pe fundalul unui cer cuprins de vîlvătăile asfinţitului, cele două turnuri ale basilicii Sfînta Maria aruncau două umbre lungi dar inegale, unul dintre ele fiind mai scurt decît celălalt cu cinci stînjeni, pe pavajul din piatră brută al pieţii. Legenda spune că ele au fost construite de doi fraţi, meşteri zidari, care s-au luat la întrecere năzuind fiecare să ridice cel mai falnic turn. Pizma l-a împins pe cel ce a pierdut rămăşagul să-l ucidă pe cîştigător, iar mai apoi, ros de remuşcări să se omoare şi el aruncîndu-se din turlă.

Fabian habar nu avea de sinistra poveste, el se afla acolo din întîmplare, ca orice călător curios. Rătăcise o vreme pe străzile Cracoviei, cu sacul conţinînd lucrurile lui Emil Cândea de Szent Miclos sub braţ, şi se îndreptase ca atras de un magnet spre impunătoarea construcţie, vizibilă din orice punct al oraşului ar fi privit. Îl apăsa ca un pietroi aşezat pe coşul pieptului vina de a fi asistat la uciderea tînărului locotenent, fără să împărtăşească nimănui groaznicul secret. Intră cu paşi şovăielnici pe sub portalul gotic cioplit din calcar gălbui de Boemia şi se aşeză într-o strană strîngînd legătura de pînză la piept. Se holbă la uriaşele basoreliefuri cioplite în lemn de tei înfăţişînd scene din viaţa sfintei Familii şi îşi făcu cruce, cu un gest neîndemînatic, fiindcă nu era insul care să intre cu regularitate într-un lăcaş de cult. Oboseala, sau urmările beţiei cu crescătorul de porci îl făceau să dîrdîie cuprins de o năduşeală rece. Un preot în sutană neagră trecu aruncîndu-i o privire curioasă şi intră în confesional.
"Dacă ar fi să-mi împărtăşesc cuiva taina, acum este momentul!", îşi spuse şi împinse uşiţa cu zăbrele dese din lemn. Umbra siluetei de dincolo de gratii se aplecă peste el, iar Fabian se aşeză în genunchi şoptind:
"Iartă-mă, pater că am păcătuit!"
"Orice fel de păcat ai săvîrşit, Tatăl nostru cel din ceruri te poate uşura de el... ai furat, ai preacurvit, ai ucis?"

Se gîndi bine înainte de a răspunde, deşi celălalt îl tot îmboldea cu vorba:
"Încredinţează-mi taina ta, iar Dumnezeu te va ierta de păcat!"
"Am fost martor la o crimă, am văzut cum un om a înfipt spada într-un semen de-al său!", mormăi Fabian.
"Ai povestit cuiva cele văzute?"
"Nu, n-am spus nimănui... s-a întîmplat acum cîteva zile şi am ţinut totul în mine!"
"Să ascunzi adevărul nu e un păcat capital", oftă preotul, parcă dezamăgit. "Rosteşte de zece ori Tatăl nostru şi te voi absolvi de orice vină!"
"Asta e toată penitenţa?", se miră Fabian. "Nu, nu pot accepta, vreau o pedeapsă mult mai aspră!"
"Ce fel de pedeapsă?"
"Una care să-mi purifice sufletul... înţeapă-mă cu ace încinse, bate-mă cu vergile, pune-mă să umblu desculţ pe cuie, pe jăratic încins, încununează-mi capul cu o coroană de spini, aşa cum a pătimit Fiul Lui!", strigă Fabian.
"Rosteşti o blasfemie", ridică vocea şi preotul, "mai bine să sfîrşim spovedania!"

Se ridică şi ieşi din confesional dar nu făcu nici trei paşi că sunetul unei goarne puternic şi asurzitor precum trîmbiţele care au năruit zidurile Ierihonului îi lovi timpanele. O luă la fugă înspăimîntat căutînd ieşirea şi strigînd "Foc, foc, s-a aprins biserica!" În pronaos se ciocni de un pompier burtos, cu un coif din alamă pe cap.
"Nu e niciun incendiu, îl lămuri acesta, în fiecare zi, la ceas de seară unul de-al nostru suflă din goarnă!"
"De ce ar trîmbiţa dacă nu-i pericol de foc?"
"Obiceiul ăsta vine de pe vremea cînd hoardele lui Baidar-han a intrat în Cracovia. Văzîndu-i din turn pe tătari venind, un bărbat a suflat într-un corn de vînătoare dar n-a apucat să termine de trîmbiţat că o săgeată tătărească i-a străpuns gîtlejul... de aia îi continuăm trîmbiţatul să audă lumea şi să-şi amintească cumplita urgie. Dacă n-am zvoni din goarnă te pomeneşti că ar năvăli iarăşi tătarii!"
"Ce ţară ciudată, ce eresuri, ce oameni primitivi!", îşi spuse Fabian şi ieşi din catedrală.

Pentru că justiţia divină îi refuzase pocăinţa găsi potrivit să se adreseze celei omeneşti şi intră în clădirea care adăpostea poliţia imperială din Cracovia.
"Am venit să anunţ o crimă!" îi spuse el unui bărbat bătrîior, îmbrăcat într-o uniformă neagră cu favoriţi cărunţi şi stufoşi, aidoma celor purtaţi de împăratul Franz Ioszef al doilea aşezat la un birou mare, acoperit de hîrtii, catastife şi dosare. Acesta luă un formular şi un condei şi-l interogă cu o mină plictisită:
"Vă ascult... cine e victima şi unde s-a petrecut crima?"
"Un tînăr locotenent de husari, Emil Cândea de Szent Miclos... locul nu-l ştiu exact, era noapte, iar trenul oprise undeva între Esztergom şi Pressburg!"
"Înţeleg... aţi văzut cine l-a ucis?"

Fabian pipăi sacul strîns între genunchii săi.
"De fapt a fost un duel la care am asistat... adversarul său era un alt ofiţer!"

Poliţaiul mototoli hîrtia şi o aruncă într-un coş din nuiele, plasat lîngă biroul său.
"Atunci trebuie să vă adresaţi ministerului de război, deşi nu prea are rost. În principiu, duelurile sunt interzise dar dacă e vorba de o chestiune de onoare chiar şi autorităţile militare mai închid un ochi... altceva mai aveţi de declarat?"

Se ridică şi luă sacul în braţe:
"O caut pe văduva locotenentului Cândea... ultima dorinţă a decedatului a fost să-i predau soţiei sale obiectele acestea!"
"Foarte bine, noi nu ne împotrivim dorinţei unui muribund... predaţi-le! Întîmplător, doamna Kendy de Szent Miclos se află în acest moment în Cracovia, a tras la hotelul Kronlöwe!"

Fabian se holbă nedumerit, crezînd că poliţaiul îl ducea cu vorba ca să scape de insistenţele lui:
"De unde ştiţi toate astea?"

Celălalt îi zîmbi ca unui copil naiv şi neajutorat:
"E meseria să le ştiu. Mergeţi la hotel şi duceţi-i lucrurile, de restul se vor ocupa superiorii locotenentului Szent Miclos!"

Ieşind din clădirea poliţiei îşi văzu silueta oglindită în vitrina unei prăvălii şi tresări neplăcut surprins. Redingota mototolită de nopţile dormite în tren, cămaşa neprimenită, plină de pete de sudoare şi puţind a rachiu, faţa trasă şi nebărbierită de o săptămînă îl făceau să semene mai degrabă cu un vagabond decît cu un ins respectabil care ducea la îndeplinire ultima dorinţă a unui muribund. Intră într-o frizerie şi îi ceru bărbierului să-l radă şi să-i potrivească mustaţa. Folosi ultimii bani din creditul primit de la banca Salamander ca să-şi cumpere o cămaşă nouă şi o redingotă din homespum, gri înspicat cu verde. Îşi lustrui bine cizmele de călărie şi-şi înnodă la gît în loc de cravată o eşarfă îngustă din mătase olive. Acum aducea cu un rentier cu proprietăţi la ţară care ducea un trai liniştit, interesat doar de creşterea cailor şi de sporturile ecvestre.

Hotelul Kronlöwe ("Leul încoronat") era o clădire nouă, cu trei caturi, în stil secession, zugrăvită în galben ca lămîia şi ferestre mari cu ancadramente albe. În holul larg, cu pardoseala din parchet scump îl întîmpină un portar înţolit într-o livrea cu fireturi aurii şi o mustaţă enormă, cît o vrăbioi. Fabian îşi spuse numele şi întrebă dacă doamna de Szent Miclos îl poate primi. Lacheul se umflă în pene şi-i explică vorbind pe nas, într-o nemţească stricată, împănată de cuvinte leşeşti:
"Die baroness nu-i în apartamentul domniei sale, e plecat în oraş. Binevoieşti să aştepţi!"

Fabian se aşeză într-un fotoliu scund, lîngă un şemineu din marmură, îşi aprinse o ţigară care mirosea tare a opiu şi ceru să i se aducă un ziar. Primi o gazetă din acea zi dar, fie că tipografii îşi făcuseră treaba de mîntuială, fie că ziarele fuseseră împachetate pînă cînd vopseaua nu se uscase îndeajuns, nu putu desluşi nimic în afară de titluri. Unul din ele suna aşa:
"Seine kaiserliche Hoheit Erzherzog Franz Ferdinand beglückwünscht den wichtigsten Staat der Armee des Königreichs anlässlich von Herbstmanövern ("Alteţa sa imperială arhiducele Franz Ferdinand felicită statul major al armatei regatului Lodomeriei pentru desfăşurarea în condiţii excelente a manevrelor de toamnă")

În colţul opus al holului, un tînăr cu tenul gălbejit şi cu nasul coroiat se chinuia în faţa unui pian alb cu intarsii aurii să reproducă cu exactitate a noua nocturnă a lui Chopin. Căldura şemineului, interpretarea neîndemînatică şi monotonă a pianistului sau poate fumul ţigaretei, toate îl moleşiră şi adormi cu gazeta pe genunchi. Într-o frîntură de vis scurt şi zbuciumat, în care se amestecau turme de porci şi armăsari ungureşti galopînd pe o cîmpie arsă de brumă, revăzu din nou, dincolo de ochii minţii, figura tînărului locotenent care-şi dădea sufletul cu un oribil şuvoi de sînge întunecat revărsîndu-i-se pe gură.

***
Fabian tresări deşteptîndu-se brusc din oribilul coşmar. Printre genele împăienjenite de somn zări o siluetă zveltă, mirosind discret a apă de lavandă. Apariţia era înveşmîntată într-o jachetă lungă din blană de vulpe argintie. Necunoscuta avea trăsături regulate şi armonioase, un obraz alb ca marmura de carrara încadrat de bucle castanii, buzele pline şi roşii, iar ochii ei mari şi căprui îl fixau cu răceală. Constată tulburat că trupul ei mlădios se unduia sub blana moale cu o graţie naturală, netrucată. Era însăşi zeiţa amorului, desăvîrşită în tot farmecul făpturii sale divine, însă de o răceală misterioasă cu muritorii de rînd. Îşi frecă pleoapele grele şi ridică din fotoliu îngăimînd:
"Doamnă, numele meu este Albert Sacher-Stirling. Nu mă judecaţi prea aspru, sunt un biet emisar şi vă aduc o veste tristă!"

Buzele ei se răsfrînseră dispreţuitoare şi o cută îngustă i se întipări între sprîncene:
"Ştiu de ce aţi venit, v-au trimis de la Kriegminister să mă anunţaţi că soţul meu este mort!"

Fabian se bîlbîi căutîndu-şi cuvintele potrivite:
"Nu, adică da, dar nu este aşa de simplu... de fapt, vreau să vă spun că lucrurile sunt foarte încîlcite!"

Doamna Cândea îi făcu semn să se aşeze, ea rămînd în picioare în dreptul şemineului. Flăcările pîlpîitoare îi încadrau silueta, aşa cum ramurile de iederă încearcă să se agaţe de nemişcarea unei statui din marmură rece.
"Ce este atît de complicat? El e mort, nimeni şi nimic nu l-ar putea aduce înapoi la viaţă!"

Sufletul lui era sfîşiat între sentimentul de milă şi dorinţa de a îngenunchea la picioarele ei.
"Nu mort, ucis, acesta este cuvîntul. Pot să vă încredinţez tot adevărul despre această nefericită întîmplare, căci am fost martor!", spuse Fabian şi pipăi legătura din pînză conţinînd macabrele obiecte.

Zeiţa de gheaţă înveşmîntată în blănuri se aplecă spre el şi-i şopti:
"Cîtă cruzime, domnule, să minţiţi o biată femeie lovită în inimă... ce speraţi, o recompensă?"

Dinspre trupul ei adia o mireasmă caldă în care se amestecau delicatul parfum al esenţelor florale dar şi elixirul emanat de pielea ei fierbinte, de meridională care-l ameţi. Îşi apăsă tîmplele cu palmele bolborosind:
"Nu, nu în astfel de împrejurări aş fi vrut să vă cunosc!"

Ea zîmbi, dar zîmbetul era în totală dizarmonie cu cuvintele pe care le rosti:
"Ce vă face să credeţi că eu aş dori să vă cunosc? Plecaţi imediat, domnule, sau chem servitorii să vă alunge!"

Fabian căzu în genunchi ca un penitent şi îi întinse sacul de pînză cu vocea întretăiată de suspine:
"Aici e dovada că trebuia să vă văd... dorinţa mea fierbinte este să nu mă dispreţuiţi... am îndrăznit să vă vizitez fiindcă ultima dorinţa a unui muribund este sacră!"

Ochii ei întunecaţi îl urmăriră cum desface legătura dînd la iveală sabia ruptă şi cămaşa însîngerată a locotenentului Cândea. Lacrimi mari, translucide ca perlele îi luciră pe gene, în timp ce din piept îi ieşi un geamăt adînc. Acest geamăt îi străpunse inima lui Fabian care simţi o dorinţă incontrolabilă să o cuprindă în braţe şi să-i şteargă lacrimile cu buzele. Înfăşură din nou obiectele în sac şi se ridică strigînd:
"Vă împărtăşesc durerea... dacă pot să fac ceva ca să vă alin, sunt servul dumneavoastră prea umil!"

Ea îşi şterse lacrimile cu o batistă din olandă ajurată:
"N-am nevoie de compasiunea unui străin, aţi făcut destul, acum plecaţi şi lăsaţi-mă cu durerea mea!"

Fabian se înclină murmurînd:
"Vă respect durerea şi vă asigur de toată compasiunea mea!"

Femeia nu-i răspunse şi, rotindu-şi fustele, se îndreptă spre scara care ducea la etaj. El zăbovi o clipă urmărind-o cum urcă treptele, o siluetă întunecată dar atît de graţioasă în mişcări. Zărind o batistă albă pe pardosele, se aplecă şi o ridică ascunzînd-o repede în buzunar. Ieşi ameţit din hotel şi paşii îl purtară spre malul Vistulei. Ajunse pe Podul Regal şi se sprijini de balustradă privind tulburat de o neagră melancolie, apele adînci şi tumultuoase, fără să bage de seamă că un bărbat ascuns după un pilon al podului îi spiona toate mişcările. Era un agent îmbrăcat în straie civile trimis de către poliţia imperială pe urmele lui. Se aplecă peste balustradă şi văzu un şlep care luneca încet pe sub pod. Poliţaiul crezu că vroia să se arunce în apă şi făcu doi-trei paşi, ieşind din umbră, însă Fabian strigă spre cei aflaí pe ambarcaţiune:
"Încotro aveţi drum, oameni buni?"

Un bărbat negricios şi lat în spete, care se opintea într-o prăjină ca să ocolească pilonii, îi răspunse:
"Către Sandomierz avem drum, boierule, cărăm sare!"

O luă la fugă spre mal strigînd cît îl ţinea glasul:
"Staţi aşa, că vin şi eu!"

Cînd şlepul ajunse în dreptul lui îşi făcu vînt şi sări pe punte însă alunecă şi dacă negriciosul nu l-ar fi prins zdravăn de braţ ar fi picat în apă.

Îi puse în palma mare şi plină de bătături ultimii banii pe care-i avea în buzunar, iar barcagiul îl bătu pe umăr:
"Grăbit mai eşti, boierule, mai-maite-neci dacă nu te-nhăţam! Da' ce treburi ai matale în Sandomierz?"

Fabian îi spuse că de fapt vroia să ajungă în Bochnia, iar celălalt rîse:
"Nu curge Vistula pe-acolo dar te-oi lăsa pe mal lîngă Brzesko, care-i la o azvîrlitură de băţ!"

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer