Un bărbat înalt şi deşirat, diagnosticat de Stark la spitalul din Mariagrün, cu mitomanie şi o gravă formă de anesteshia sexuală, dar externat de von Halsrigg, se recomandă drept consilier aulic Fábian Vizállás de Szigetházy şi se îndreaptă în grabă spre Cracovia. Îl cunoaşte pe tânărul locotenent Szent Miclos, căruia îi este secund într-un duel ad-hoc. Locotenentul este ucis, iar Fabian îi promite că îi va duce soţiei lucrurile sale. Soţia este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fabian. Fabian pleacă de la văduvă şi se îmbarcă pe primul şlep care trece pe Vistula.
14.
JURNALUL DOAMNEI C.
Au trecut mai bine de două săptămîni de la moartea lui Emil şi îmi este foarte greu să încep aceste însemnări, fiindcă simt că o parte din fiinţa mea s-a prăpădit pentru totdeauna. Cînd am primit vestea, mă aflam în Cracovia, împreună cu Eleonora de Merczy, unde-l aşteptam să se întoarcă, şi am deschis scrisoarea aceea oficială cu un sentiment de nelinişte. Cu o noapte înainte îl visasem călărind unul dintre armăsarii săi favoriţi, un pursînge negru traversînd un rîu înspumat, cu apele tulburi, mîloase. Îmi scria generalul von Betrüger comandantul regimentului său, anunţîndu-mă că soţul meu suferise un accident mortal în timpul manevrelor de toamnă. N-am crezut nicio clipă în explicaţiile lui oficiale, mai ales că nu mi se comunica unde fusese înmormîntat. Primul meu gînd, după ce mi-am venit în fire, a fost să îi recuperez trupul şi am trimis o scrisoare lui von Betrüger. Răspunsul acestuia mi-a întărit convingerea că mi se ascundea adevărul, fiindcă generalul îmi răspundea aşa:
"Stimată doamnă Kendy, deplîng pierderea pe care aţi suferit-o dar nu vă pot ajuta cu nimic. Se pare că defunctul locotenent Szent Miclos a fost înmormîntat pe locul unde a căzut, pe cîmpul de manevre, undeva la graniţa dintre Moravia şi Galiţia estică. În consecinţă, este imposibil să-i dezhumăm trupul şi să vi-l încredinţăm. Vă asigur, în schimb, de tot respectul şi de toată compasiunea mea."
Îmi simţeam inima ca pe o bucată de gheaţă şi i-am destăinuit Norei:
"Nu pot să-mi găsesc liniştea decît dacă îi voi găsi trupul. Trebuie să-l înmormîntez la Sîn Mihai, în cripta familiei."
"Orice suflet de femeie te-ar înţelege, la fel aş proceda şi eu deşi bătrînul meu soţ a murit de inimă în patul conjugal, iar eu nu am putut vărsa o lacrimă! Tu eşti profund nefericită, plînsul te va uşura!", a spus ea.
"Nu, nu mai pot să plîng, mi-a secat izvorul lacrimilor, însă mă voi pregăti de drum!"
Ieri, cînd m-am întors din oraş unde îmi cumpărasem o rochie de doliu am primit vizita unui ins ciudat care mi-a înmînat un colet cu lucrurile sale: sabia, uniforma şi alte cîteva mărunţişuri. Dispăruse medalionul cu fotografia mea pe care i-l atîrnasem la gît înainte de plecare. Atunci, după o lungă îmbrăţişare, în timp ce eu tremuram de îngrijorare, scumpul meu soţ mi-a spus:
"Nu te teme, Cornelia, ne vom revedea teferi şi sănătoşi peste o lună!"
Am găsit, însă, cămaşa lui pătată de sînge şi am izbucnit din nou în plîns. Printre lacrimi, mi-am amintit că cel care îmi adusese lucrurile îmi spusese ceva despre un asasinat. Gîndul acesta m-a îngrozit fiindcă Emil nu-mi ascunsese faptul că datorită originii sale româneşti nu era prea popular printre ceilalţi ofiţeri.
Printre cei care s-au grăbit să mă consoleze a fost şi Egon von Stahlfaust.
"L-am cunoscut bine pe soţul tău, am servit acum doi ani împreună în regimentul husarilor din garda imperială. Îţi împărtăşesc durerea, era un camarad devotat şi un bărbat de calitate. Dacă te pot ajuta în vreun fel aş fi onorat să fac orice pentru memoria sa."
I-am redat răspunsul lui von Betrüger şi l-am rugat să mă ajute să găsesc locul unde fusese înmormîntat Emil. El s-a încruntat atingîndu-şi cu arătătorul cicatricea urîtă care-i brăzda obrazul:
"Te-aş ajuta bucuros dar, din păcate, trebuie să mă prezint de urgenţă în garnizoana din Salzberg, unde am fost detaşat... Am, în schimb, o idee: m-ai putea însoţi acolo... mătuşa mea, ducesa de Steyenmark este soţia regentului şi te-aş putea prezenta la curte!"
Am ridicat din umeri:
"De ce aş merge acolo şi cum m-ar ajuta curtea Lodomeriei să găsesc trupul lui Emil?"
Egon a zîmbit încercînd să pară destins şi blînd:
"În primul rînd am o oarecare influenţă acolo, pe urmă este mai departe de privirile celor de la Kriegminister şi aş putea găsi mijloacele potrivite să te ajut. Te rog să te mai gîndeşti!"
Avea dreptate, dacă era să încep de undeva căutările mele cel mai potrivit loc era Salzbergul un oraş de provincie, aflat la periferia imperiului, acolo unde autoritatea se disipa, iar oficialii se preocupau mai mult de searbedele convenienţe şi de aparenţele unei stabilităţi sociale.
După plecarea lui m-am pregătit de călătorie. Sunt obişnuită să plec la drum doar cu un schimb de haine şi cu o sută de coroane în buzunar însă de data asta mi-am pus în bagaje pe lîngă două rochii de doliu şi un costum complet de călărie. Nora s-a dovedit o prietenă devotată fiindcă a acceptat să mă însoţească.
"Mie mi-e totuna unde trăiesc... În Praga, în Milano sau la Marienbad... hai să vedem şi Salzbergul ăla!"
Am plecat împreună la gară unde am aflat că trenul spre Salzberg fusese anulat. Şeful gării ne-a dat o explicaţie pe cît de uimitoare pe atît de contradictorie:
"Se întîmplă în fiecare săptămînă. De vină este starea şubredă a şinelor, acum se lucrează neîntrerupt la consolidarea lor şi vom relua cursa peste două-trei săptămîni!"
Prietena mea era de altă părere:
"Un lacheu de la hotel mi-a spus că nişte sabotori polonezi au aruncat linia în aer. Nu l-am crezut, în oraş lumea vorbeşte vrute şi nevrute dar uite, că-i adevărat!"
Nu-mi păsa de nicio oprelişte şi i-am spus cu hotărîre:
"Dacă drumul de fier este distrus, vom lua o trăsură. Trebuie să găsim una care să ne ducă în Lodomeria!"
Nu ne-am întors la hotel. Cu toate bagajele în mînă, ca două călătoare obişnuite, am luat-o spre Stare Miasto, unde puteai întîlni pe străzile largi, podite cu piatră, un mare număr de vehicule trase de cai. Am găsit unul, ca o ladă din lemn pe roţi, acoperită cu piele de bou neargăsită. Se pare că folosise la transportarea peştelui fiindcă mirosea îngrozitor a mîl şi a putreziciune, dar nici acest amănunt nu m-a oprit. M-am tocmit aprig cu vizitiul şi am căzut la învoială pentru preţul de trei sute de coroane. Eram atît de nerăbdătoare să plec din Cracovia încît i-aş fi dat şi dublul acestei sume dacă mi-ar fi cerut-o.
Drumul cu acest rădvan primitiv mi-a amintit de copilărie, cînd plecam pe furiş de acasă cu o căruţă încărcată vîrf cu tulpini de cînepă. Ajungeam la Mureş, unde cînepa era afundată în apă la topit şi stăteam toată noaptea trează lîngă un foc, ascultînd poveştile ţărăncilor şi mîncînd peştişori fripţi pe jar. Priveam, trîntită pe spate în nisipul jilav, bolta spuzită de astre şi aveam senzaţia că lumea este nemărginită şi nimic nu mă putea împiedica să o colind de-a lungul şi de-a latul. Cînd mă întorceam din acele escapade, doica mea, doda Mărie, plesnea din palme ţipînd: "Doamne-dumnezeule, apără-ne şi ne păzeşte dar unde-ai umblat, domnişoară, de eşti nălăută ca un pui de ţigan?"
Îmi încălzea apă pentru spălat şi-apoi îmi aducea micul dejun favorit: mămăligă cu lapte şi un polonic mare cu magiun de prune. O auzeam şoptind celorlalte femei din casă: "Greu îşi va găsi domnişoara noastră un bărbat... are ea zestre, dar cine o să ia de nevastă o sălbatică şi o zurlie? Numai unul ca ea!"
Avea dreptate săraca doică. Călăream pe deşelate caii din gospodărie scoşi la păşunat, mergeam la seceriş, mă scăldam în orice gîrlă şi pîndeam mistreţii pe înserat cu o puşcă veche în mînă laolaltă cu braconierii care colindau pădurea. Pînă cînd l-am întîlnit pe Emil n-am cunoscut nicio piedică în calea mea, făceam tot ce aveam chef, fără să-mi treacă vreo clipă prin minte că trebuia să-mi însuşesc purtarea şi manierele unei domnişoare de rang, crescută la pension, care-şi aşteaptă peţitorii.
Călătoream de patru ore încheiate pe un drum rău întreţinut şi plin de hîrtoape, iar Nora a început să se plîngă de neajunsurile călătoriei şi de ceea ce ea numea o "nebunească aventură". Sufeream şi eu din pricina zdruncinăturilor trăsurii dar nu voiam să-mi arăt slăbiciunea şi am glumit: "Nu-ţi fă griji, draga mea, în ritmul acesta ajungem la Salzberg în cel mult trei zile!" Se lăsase noaptea cînd trăsura s-a oprit brusc şi o zdruncinătură mai puternică ne-a aruncat una în braţele alteia. Am coborît şi am văzut că vehiculul rămăsese într-o rînă, iar vizitiul se învîrtea pe lîngă una din roţi căzută în noroi, suduind şi blestemînd în dialectul lui leşesc. Nu aveam altă alternativă de a ne continua călătoria decît să dezhămăm caii şi să ne urmăm drumul călare, însă vizitiul nici n-a vrut să audă. Înspăimîntată de perspectiva de a-şi petrece noaptea acolo, undeva la marginea civilizaţiei, Nora s-a cuibărit în trăsură. Eu am luat un felinar şi am făcut cîţiva paşi în întuneric, încercînd să zăresc vreo aşezare omenească, cînd deodată am auzit un duduit surd de roţi. Am agitat felinarul strigînd cît mă ducea glasul şi, după cîteva minute, am văzut ivindu-se din întuneric o căruţă grea, cu roţi înalte şi loitrele întărite cu plăci de fier. După toate aparenţele era un cheson militar, iar pe capră, alături de vizitiu, se afla un subofiţer îmbrăcat în uniforma cenuşie a artileriştilor. A coborît şi văzînd căruţa care-i bloca trecerea a bombănit:
"Luaţi şandramaua asta din drum, imediat. Transportăm muniţie şi orice obstacol poate fi periculos!"
Mi-am încrucişat braţele pe piept şi l-am înfruntat fără să-mi pese de grosolănia lui:
"Domnule, dacă eşti un soldat al armatei imperiale şi un bărbat adevărat nu poţi părăsi două femei aflate în dificultate!"
Probabil că tonul meu l-a impresionat fiindcă a salutat milităreşte şi s-a apropiat de căruţa noastră. După ce a examinat roata şi osia ruptă mi-a spus pe un ton mult mai politicos:
"Osia e ruptă, o poate repara un fierar de pe-aici, dintr-un sat. Am înţeles, doamnă, că mergeţi spre Salzberg. Dacă vă grăbiţi putem să vă transportăm pînă la porţile oraşului!"
Ne-am luat bagajele din trăsură şi ne-am aşezat amîndouă pe lăzile cu obuze. După ce chesonul a pornit, Nora m-a întrebat cu o falsă îngrijorare:
"Ce ne făceam dacă în locul tunarilor apărea o ceată de tîlhari polonezi, gata să ne violeze?"
Mi-am ridicat fusta arătîndu-i tocul prins de şold în care lucea mînerul unui pistolet marca steyr-hahn, primit de la Emil cu un an în urmă.
"Nu trebuie să-ţi faci griji, am tras de multe ori cu pistolul, nimeresc o lumînare aprinsă de la cincizeci de paşi!"
"Îi împuşcai, oricît de mulţi ar fi fost?"
"Nu, te împuşcam pe tine... în niciun caz nu-mi lăsam prietena cea mai bună necinstită de nişte brute!"
"Ce nebună eşti", a exclamat ea, "polonezii au o reputaţie de bărbaţi galanţi şi atenţi cu femeile!"
Am ajuns frînte de oboseală în Salzberg spre dimineaţă, după o călătorie care pe calea ferată ar fi durat patru ore. Am tras la un han frecventat de căruţaşi şi de negustori fiindcă în oraş nu se aflau hoteluri confortabile, ca în Cracovia, unde să ne odihnim. Nu am căutat reşedinţa regală, fiindcă sub nicio formă nu doream să mă înfăţişez dinaintea lui Egon şi a mătuşii sale, arhiducesa de Steyenmark, cu fustele pline de noroi, cu părul încîlcit şi cu obrazul mînjit de unsoarea cu care fuseseră gresate obuzele. Ne-am cărat singure bagajele într-o odăiţă strîmtă, fără ferestre, apoi mi-am scos botinele şi rochia aruncîndu-mă în aşternuturile mirosind a leşie. Am adormit repede, nu înainte de a-i şopti Eleonorei: "Vom vedea mîine ce-i de făcut, deocamdată nu vreau să afle nimeni cine sunt şi de ce mă aflu aici!"
M-am trezit spre seară, odihnită şi cu mintea limpede. Ştiam ce am de făcut în următoarele zile fiindcă deşi par o zănatică, niciodată nu mă arunc cu capul înainte, întotdeauna îmi fac un plan înainte de întreprinde ceva. În primul rînd aveam nevoie de un acoperiş şi am găsit de închiriat la periferia oraşului, chiar lîngă vechile fortificaţii, o căsuţă modestă, fără etaj. Locuinţa nu era într-o stare prea bună, dar am pus mîna pe bidinea şi am văruit toate camerele, am frecat podelele cu leşie şi am şters geamurile de praf şi pînzele de păianjeni. Nora care fusese înconjurată încă din copilărie de o droaie de servitori m-a contemplat uimită, fără să participe în vreun fel la truda mea.
"Ţi-ai nenorocit mîinile, draga mea, cum vei ieşi în lume cu unghiile astea tocite şi cu palmele astea pline de zgîrieturi!", a suspinat ea, plină de compasiune.
"Voi purta nişte mănuşi, iar pentru răni am o alifie cu arnică, o reţetă veche de la doica mea!", i-am răspuns. Eram mulţumită de strădania mea, iar noul nostru cămin arăta confortabil şi civilizat. E drept că nu aveam prea multe mobile dar puteam primi vizitatori şi ne simţeam protejate între zidurile lui.
Al doilea punct al planului meu a fost să-l întîlnesc pe Egon. I-am scris un bilet prin care-l anunţam că sosisem în oraş şi l-am trimis la cazarmă dar fie că nu se afla acolo, fie că sentinela de la poartă nu i-l dăduse, n-am primit niciun răspuns.
În aşteptarea unei veşti, am colindat străzile oraşului, încercînd să aflu cît mai multe despre ţara în care mă aflam de la oamenii simpli, meşteşugari, salahori, negustori, spălătorese, slujnice şi precupeţe pe care-i întîlneam. Mulţi se fereau să vorbească cu o străină, mai ales că-n Salzberg locuiau de-a valma ruteni, polonezi, moravi şi evrei care nu vorbeau germana şi nici nu le păsa prea mult cine le conduce destinele. Alţii se plîngeau că stăpînirea le îngrădea viaţa şi-i împovăra cu biruri şi corvezi tot mai mai şi cred că era adevărat, fiindcă întîlnisem aceeaşi stare de spirit şi-n Banat şi-n Ungaria Mare, unde administraţia regală se reducea la colectarea taxelor şi impozitelor fără să-şi bată prea mult capul cu starea de spirit a populaţiei.
Am angajat o fată să ne ajute cu treburile gospodăreşti, o fiinţă blîndă şi naivă care ne privea pe amîndouă ca pe două zîne care intervenisem pe neaşteptate şi-n chip misterios în viaţa ei. Agnieszka nu era prea pricepută în treburile gospodăreşti şi nu ştia să gătească decît mîncăruri simple, autohtone, dar era tare harnică şi dornică să ne facă pe plac. De la ea am aflat că regele Lodomeriei era un copil şi ţara era guvernată de regentul Leopold de Leuben, rudă îndepărtată a casei imperiale de la Viena. Regentul nu era prea iubit de popor, apărea rar în public şi se zvonea că n-are de gînd să renunţe la puterile cu care fusese investit de rudele sale imperiale de dragul unui copil, chiar dacă acesta era urmaşul legitim al ultimului rege al Galiţiei, Venceslav al V-lea.
(va urma)