Despre iubire, alge şi scoici

Am turnat un sac de nisip - să-mi separe marea de paşi. Se pare - marea de paşii mei - că erau oarecum separate de la început, nu? Vreau să spun - paşii mei sunt ai mei, dar marea e a ei. Mai simplu - nu e o mare de paşi. Nu îndrăznesc să calc mai mult - de frică. Dar nici nu pot să-mi cer să stau departe de mal.

Am stat atât de mult înfipt în nisipul proaspăt turnat încât au început să crească scoici lângă tălpile mele. Pe tălpile mele. Sub tălpile mele.

Stratul de scoici creşte. Mă înalţă. Şi îmi îndepărtează orizontul în cel mai calm mod cu putinţă. Tălpile mele se zgârie. Întâi - după câţiva paşi buni. După fiecare pas - apoi. Sângerează fără paşi - ceva mai târziu.

De ce nu sari în mare, ciudatule? O să stai să te doară? Doar ca să o priveşti - de frică - nu?

Un val aduce primele alge. Primul val. Şi îmi mângâie picioarele - întâi. Mă gâdilă - apoi. Îmi place - ceva mai târziu. Mă aplec să le adun. Sunt bine. Mă îndrăgostesc. Ţin în braţe algele mării mele de vis. Şi tot mi-e frică să sar.

Arunc o vâslă destul de departe. O las să plutească pe orizont. Cred că e un schimb destul de bun. Uite - mare - vâsla mea - algele tale. Am putea fi chit. Te iubesc.

Şi marea se linişteşte. Vine ora la care înghite soarele şi străluceşte cel mai frumos pe lumea asta. Scoicile se dau în lături - singure. Stau cu picioarele pe nisipul turnat - doar ca să fiu mai aproape de ea. Sunt aici.

Orizontul vâsleşte spre mai departe. Vin aici şi mă uit la ea ca un nebun de câteva zile bune. Bine spus - zile bune. La fiecare culoare a ei. La fiecare zâmbet - cât mica tresărire a unui val şi spuma de după. Mă gândesc la sufletul meu - scufundat şi înconjurat de spuma micii tresăriri de val. E uimitor cât de greu respirăm uneori. E uimitoare. Şi încă mi-e frică.

Răsăritul e o minune la malul mării. E printre singurele minuni care se întâmplă cu adevărat. Marea înghite şi răsăritul. Şi apusul. Cerul de-a-ntregul. Îneacă stele - dar naşte dorinţe. Şi te întregeşte cumva - cu totul.

E suficient să o priveşti ca să fii fericit. Dar trebuie să sari - dacă vrei cu adevărat să fii tu. Haide, ciudatule! Sari şi gata. O să înoţi puţin. Când nu mai poţi - poţi să te aşezi pe orizont.

Când nu mai pot - pot să mă aşez pe orizont. E uimitor ce greu respirăm uneori. E frig. Şi inima mea bate de mii de ori mai repede. Îşi caută ritmul în ritmul inimii mării - de parcă ar naşte valuri. De parcă ar naşte spumă de valuri peste tot înăuntrul meu.

Am sărit. Slavă cerului că am sărit! Nu-mi mai e frică. Adică tremur - dar nu de frică. Şi nici de frig. Tremur pentru cât înseamnă să îmi fi desprins vreodată picioarele însângerate de stratul de scoici. Pentru cât de puţin înseamnă acum sacul de nisip. Pentru că frica mea cea mai mare e infimă acum. Înot unde înoată şi soarele la răsărit şi la apus. Sunt una dintre dorinţele dezlipite de pe poleiala stelelor. Mai bine - din miezul stelelor. Sau doar cel mai norocos om de pe pământ - care nu mai are acum vreun motiv să revină cu picioarele pe pământ.

Mi-am întrebat sufletul de ce stau pe orizont - de ce în mare, ştii? Dar sufletul vâslea - desena sensuri noi cerului meu - şi vâslea mai departe. Nu mi-a răspuns. Nici măcar nu era nevoie de vreun răspuns. Era acolo atunci - aici acum.

Acum nu-ţi mai vine să ieşi, ciudatule. Am dreptate?

Da. Dar îmi doresc ca marea să fie liniştită de acum. Ca soarele să nu o uite în niciuna dintre zile. Ca stelele să ştie unde să cadă - şi cât de des să cadă. Să nu cadă nici unele fără dorinţă. Poate doar luna - la un moment dat - dacă nu o să fie prea mult. Îmi doresc ca orizontul să nu se oprească niciodată. Ca spuma mării să fie dată numai de micile tresăriri ale valurilor de zâmbet. Ca valurile să acopere nisipul pe care am păşit ca să o admir prima oară. Şi îmi mai doresc să nu uite că şi cât e de frumoasă.

Cea mai mare fericire rămâne ca marea să fie liniştită de acum.