Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Expediţia


Carmen Sorescu

14.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Liniştea este limba lui Dumnezeu, orice altceva este o traducere proastă." - Rumi.

Dimineţile cobor în mine ca într-o pivniţă, ca într-o încăpere subterană, aprind o lumânare în piept să pot vedea scările, plasele de păianjeni şi cotrobăi. La ora cinci când soarele e mut şi pisicile încă dorm îmi iau papucii în mână să nu trezesc pe nimeni şi-mi duc apă, mâncare ca unei fugare pe care o ţin ascunsă de propriile rătăciri.

Această fugară mănâncă în fiecare zi cu aceeaşi poftă şi încă mai cere. Ochii îi strălucesc, întunericul i-a făcut inima mai roşie, i se vede prin carne cum pulsează, şi mă uit, mă uit, ca luată de curent. Şi mă văd pe-o bancă, toamna, cu frunze roşii de arţar în mână, de jur împrejur numai porumbei care-mi vorbesc în şoaptă, după care mă trezesc pentru câteva clipe şi ea îmi spune:
- Ce te miri, ţi-am spus că te iubesc şi că te voi lua cu mine oriunde voi merge!

Şi-atunci întunericul se sparge în mii de bucăţi ca un geam securizat care nu taie dar care nici nu se va mai reface vreodată. Încet, încet, lumina îmi iese din piept şi se ţine de mine ca un copil de fusta mamei.
Ia aminte, copila asta va deveni în curând femeie. Cu cât stă lângă tine va creşte. Cea dinăuntru mă locuieşte fără voia mea. Nu-i poţi opri creşterea. Cu cât o atingi e mai femeie.

*
Când l-am cunoscut pe Gabriel nu am ştiut că voi pleca într-o expediţie montană, nu am ştiut pe ce fel de vârf mă voi căţăra cu unghiile, cu gândurile, cu toate fanteziile. Nu am ştiut că voi explora fiecare centimetru din pielea lui, fiecare cuvânt, doar cu hainele pe mine, fără niciun instrument ajutător în aerul rarefiat. În aerul rarefiat se respirau doar cuvintele lui, un fel de gaze toxice care inhalate paralizau şi purtau orbeşte spre înălţimi. Pe măsură ce urcam pierdeam un picior, o bucată din carne, când am ajuns aproape de el nu mai eram eu, devenisem o fiinţă permeabilă, spongioasă, el trecea prin mine ca şi cum ar fi trecut printr-o sită. Nu mă recunoşteam, aveam impresia că port un corp străin, un câine pripăşit pe lângă o casă care mai primea din când în când ceva de mâncare.

Nici azi nu ştiu care dintre noi a fost piscul. Gabriel? Sau poate eu? Care dintre noi cu prilejul acestei lungi călătorii s-a cunoscut mai bine până acolo încât să-şi vadă oasele luminând în întunericul speciei.

Care dintre noi a reuşit mai bine să escaladeze foile de hârtie ieşite în cale ca nişte zăpezi uriaşe?

Trebuia să trec singură, fără hărţi sau busole, foile mi-au fost şi înveliş şi hrană. Aici am născocit turme de reni pe care le-am domesticit pentru el şi m-am bucurat că l-am putut hrăni.

Iubirea a fost lipsă şi nicidecum împlinire. Iubirea e lipsa unei însuşiri, o carenţă, o săgeată în gât. Un fel de animal bolnav care ştie că moare cu ochii mari, muţi, ieşiţi din orbite. Ştie, e conştient, şi nu face nimic să se salveze, nu poate. Din pricina lipsei.

Iubirea neîmplinită iese din oameni şi se târăşte jos în stradă unde este luată-n picioare de trecători bezmetici ca mine sau de maşini care trec în viteză. În tot acest timp aerul se polua de vise, de nişte goluri mărunte în care cădeam la fiecare pas. Din blocuri continuau să fugă în stradă visele avortate, se făcuse pâclă, abia mai treceam, parcă eram într-o mlaştină plină de trestii. Unele mă zgâriau, altele mă ucideau pe loc, şi curios, continuam să trăiesc şi să merg mai departe, murdară, plină de sânge. Eram în mijlocul unui război, târziu mi-am dat seama. Am ajuns la Gabriel şi abia atunci s-a luminat, soarele era ascuns în camera lui, când mi-a deschis am orbit pentru o vreme, şi eram iarăşi prinsă-ntr-un adânc, împotmolită într-o viaţă fără ieşire de unde nimeni nu avea să iasă învins sau învingător, doar perpelirea pe ambele părţi, curate, murdare... era iminentă.

În ziua aceea nu se mişca nicio frunză, fumul ţigării se ducea în sus, încet, în linie dreaptă, apoi în spirale mici, foarte mici, până dispărea. Aşa eram şi eu, uşoară şi mă risipeam pe măsură ce ameţeam. Nu ştiu cum a trecut timpul, ştiu doar că am vrut să mănânc şi culmea am şi putut, atunci mi-am zis, nu sunt aşa de rău. Au urmat câteva ore de nimicire, când nu puteam nici să-l iubesc, nici să-l urăsc, în mine era un sentiment nou, nu ştiu să-l explic. Am căutat prin dicţionar câteva stări să le suprapun cu starea mea şi nu m-am regăsit în niciuna, florile galbene erau căzute în nisipul din grădină. Era foarte frumos, un covor pe care m-am aşezat cu faţa la cer. Nici aici nu m-am găsit, nu eram eu, nu eram nici femeie, nici mamă, nici om, eram o cracă ruptă din copacul din care făcusem parte cu o zi înainte, o cracă care avea să se usuce, avea să fie anihilată de pământul arid care abia aştepta să se hrănească cu ea.

Prima oară Gabriel a dezlegat fetiţa din mine, i-a şters mâinile de praf, le-a sărutat, a lua-o în braţe, a hrănit-o şi a vrut să se joace cu ea, s-o facă fericită. A acceptat aproape fără să-şi dea seama unde va duce tot jocul ăsta. Era ceva frumos, un crâng cu nuci, cu păsări, soare, lumină... ea alerga şi la fiecare zgomot se furişa la el în piept, între timp uitase drumul spre casă.

Cea dinăuntru mă locuieşte fără voia mea. Ea zboară, eu mă târăsc.

Se aude în mine un glas de copilă, zi de zi şterge cu mânecile fereastra, se uită pe străzi, priveşte oamenii direct în ochi, apoi se întoarce la desenele ei. Uneori aude un zgomot şi fuge la geam, plânge şi ea odată cu mine, sunt un copac mâncat pe dinăuntru, îmi mine răsună o muzică veche, un fel de bocet, un fel de rugăciune, doar cei ca mine o pot auzi.
Ce mă fac dacă într-o zi copila iese, dacă-şi face unelte şi sparge pereţii?
Cine-i mai dă de mâncare, cine mai are grijă de ea, cine-i mai împleteşte părul?

Trebuie să mai pun câteva lacăte şi azi şi mâine, până tot corpul va fi el însuşi din fier forjat, propria gratie, Arbeit macht frei. Nu-mi voi mai putea căra nici viaţa, nici moartea, doar copila asta e singura mea şansă, să zburde, să zburde, într-o zi când va fi cer senin. Aştept să-mi spună: Hai să dăm drumul copiilor din noi.

Moartea mea este şi moartea lui, când m-a ucis s-a ucis şi pe el, chiar dacă spre deosebire de mine el merge pe picioare, asta nu înseamnă că sunt ale lui.

La Gabriel m-am dus numai noaptea şi pe ascuns, desculţă, cu sandalele-n mâini. Cu inima pregătită, făcută jar, pregătită din timp, numai bună de pus peste inima lui. Aici am fost la mijlocul a două lumi, acolo unde viaţa întretaie moartea şi corpurile sunt doar graniţe, doar punţi pe care le puneam între noi, eram nişte îngeri care se recunoscuseră şi de bucurie nu ştiam ce să facem. Când mergeam la el ploaia tăcea, florile se deschideau, oamenii orbeau, nimeni să nu mă recunoască. Camera era albă şi mobila bleu, senină cu picturi naive, flori şi ciobănaşi ne pândeau din fiecare detaliu. Şi noi doi într-un cântec fără glas, doar sângele din noi îl ştie pe de rost, numai când suntem faţă-n faţă notele se recunosc.

Oriunde am fi, locul nostru e Mahanaim, un loc aşa dintotdeauna, unde lumea devine mai bună, îngerească, iar dansul e condus de îngeri ci nu de noi, noi doar suntem instrumente.

Când era iarnă şi geamurile erau brumate, dimineaţa când mă trezeam primul lucru era să fug la geam să trec cu degetul peste el şi atunci sub căldura mea bruma se topea şi se prelungea ca un şirag sărat de lacrimi până peste mână, pe sub cot, şi deodată îmi trăgeam mâna. Simţeam pe sub bluză picurii reci, atunci mă speriam şi începeam brusc să şterg tot geamul care era încă ecranat de tăcerea rece şi crudă. Aşa mi se întâmplă de la o vreme, îl simt sub degete şi la un moment dat mă sperii. Nu se poate să am frate geamăn, nu, nu se poate să se prelingă aşa obraznic în viaţa mea, şi totuşi aşa este. Cum am mai spus, o spun şi acum: Dacă propovăduieşte cineva o altă evanghelie faţă de aceea pe care ai primit-o să fie anatema! Tu ai primit evanghelia mea, eu am primit-o pe a ta, şi ca blestemul din Biblie, cine le aruncă asta va păţi, va fi alungat şi va pieri veşnic, sufletul lui nu se va mai întoarce niciodată pe Pământ, dar sunt sigură că şi aşa agăţaţi în spaţiu nu ne-ar fi frică să ne vedem din nou...

Iubirea se numără în cicatrice.

Încă nu am dat drumul femeii din mine, dar dacă o voi face te va face sclav, te vei târî după ea cu lanţuri grele la picioare. Te vei mulţumi cu pâine uscată şi apă din bălţile gândurilor ei, vei sta închis în ea şi nu vei mai vedea lumina zilei. Nici gratii nu vei avea, îţi vei uita numele, părinţii, te vor bântui şobolanii şi spirite înfiorătoare, vei fi sleit de puteri şi incapabil să vezi alt drum, vei îmbătrâni în pielea ei, te vei dizolva, te vei macera. Vei fi un mankurt tratat asemenea celor ce-şi uită mama, iubirea. Vei merge ca ea, vei mirosi ce miroase ea, vei mânca apoi ce mănâncă ea, vei dormi în patul ei, vei vorbi limba ei. Poate vei deveni mâna ei dreaptă, cine ştie, vei începe singur să scrii, să vorbeşti, să fii ca un părinte, să-i iei din atribuţii. Să-i spui pe unde să meargă, ce e bine şi ce nu, iar ea? Iar ea? Ea te va asculta, va merge în urma ta, silitoare, cu mâinile la spate. Veţi fi ca un bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte şi niciunul dintre voi nu-l va putea opri, şi zăpada se va aduna, se va aduna, şi se va face un bulgăre imens, imens...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer