Culorile toamnei

Era o dimineaţă luminoasă şi rece, de sfârşit de octombrie. La radio tocmai se anunţa schimbarea vremii, dar Anton Barcan simţise de cu seară, în oase, frigul ce avea să vină.
Se bărbieri fără grabă, atent să nu se taie cu briciul, primit în urmă cu o jumătate de veac de la Irma, sora mai mare. Săraca, nimeni nu-şi amintea de ea, de parcă nici n-ar fi existat!
Se mai privi câteva clipe, intrigat, întrebându-se cine era străinul din oglindă. De unde apăruse individul ridat, cu ochii umflaţi şi obrajii străbătuţi de vinişoarele roşii? Se hrănise oare cu tinereţea lui insolentă, cu forţa şi virilitatea lui?
Îşi curăţă meticulos instrumentele, la fel cum făcuse toată viaţa cu fiecare obiect sau unealtă de lucru. Se îmbrăcă, cine ştie de ce, mai altfel ca de obicei: cămaşa albă din poplin, butonii albaştri de la maimuţa de Alina (nepoata din Bucureşti), vesta bleumarin, cravata grena de la şturlubatecul de Mircea, mezinul, şi sacoul cadrilat, cumpărat la ultima lui ieşire, dincolo...
Poate în amintirea anilor în care fusese directorul celei mai mari uzine din capitală! Sau a timpului în care construise mii de maşini, chiar aici, în oraşul de sub Tâmpa. Dar acum, drăcia dracului, îl mai recunoşteau doar pensionarii, la piaţă sau la vreo coadă pentru te miri ce.
Dădu pe gât păhăruţul de palincă trimisă de vărul Ştefan, din Târlungeni. Desigur, în loc de nitroglicerină, se justifică el, amuzat, în faţa inimii şubrezite. Apoi, pentru că Paula se tot învârtea în jurul lui ca o cloşcă bătrână, o sili să se aşeze la masă. Luară micul dejun, îşi băură cafeaua şi schimbară câteva idei despre unde ar fi mai bine să ducă albinele, peste vară, şi ce staţiune să aleagă pentru tratament - Felix ori Techirghiol.
Dar înainte de a decide, apăru vecina de la parter, pentru "sesiunea matinală de bârfe", cum le necăjea Anton. Aşa că se grăbi să-şi ia scurta de piele şi să plece la cumpărături.
Îşi luă rămas bun de la "dame" ţocăindu-le, mai în glumă mai în serios şi, din obişnuinţă, îi trase nevestei o palmă peste fund. Drăgăstoasă, cu siguranţă, aşa cum se mai întâmpla uneori, în zilele lor bune. Gestul, devenit cu timpul rutină, avusese menirea să-i îndulcească nevestei accesele de gelozie, înlocuind mai întâi sărutul, apoi şi îmbrăţişările. Copii nu aveau, nici pisică sau câine, care să le înflorească zâmbetul cu iubirea lor necondiţionată ori să le alunge plictisul, adunat în patruzeci de ani de convieţuire.
De fapt, îşi spuse Anton fără păreri de rău inutile, nici n-ar fi avut timp pentru propriul copil. În schimb, aveau nepoţi, Slavă Domnului! - ai lui şi ai ei -, şi chiar strănepoţi. Mai ales în vacanţe, când veneau "copiii" la munte, casa era plină de râsete şi veselie. Cum nu aveau decât două camere, se programau de-a lungul verii, prin bună înţelegere.
Ce-i mai trebuia copii, când avea atâtea surori şi cumnaţi cu copiii lor, care mereu apelau la el pentru un împrumut, un mic ajutor financiar, o cazare mai lungă sau vreo favoare profesională? Nu degeaba nepoţii îl luau de fraier, reproşându-i că, deşi fusese ditamai directorul, n-a fost în stare, în atâţia zeci de ani, să-şi facă şi el o vilă, sau măcar o casă a lui, şi s-a mulţumit cu apartamentul dat de uzină?
Copii... Ce ştiau ei cum e viaţa?
De când îl pensionaseră, după patruzeci de ani trăiţi între utilaje şi maşini, cu program de 16 ore, nu reuşea să se adapteze vieţii libere de obligaţii. Ce dracu să faci cu libertatea asta pensionară? Inutilă şi neproductivă! Ba chiar fatală, îşi spuse, nemulţumit că nimeni nu mai are nevoie de el. Chiar dacă plătise uneori pentru libertăţile asumate, el, Anton Barcan, fusese mereu un bărbat puternic! Şi harnic. Şi acum, la optzeci de ani, mintea îi mergea brici! Ce ar fi vrut ei, cu toţii? Să-şi recunoască neputinţa după vârsta din buletin, şi chiar să se bucure de ea?
Cum dracu' trecuse viaţa lui!?

Îndată ce nevasta închise uşa după el, îi veni în minte o melodie şi coborî scările fluierând. Era un cântec vechi, poate de Ionel Fernic, poate... de Ion Vasilescu. Se miră de unde până unde apăruse aşa, deodată. Ieşi din bloc cu gândul la plimbarea de fiecare zi, recapitulând ce avea de cumpărat: în primul rând ziare, ca să priceapă şi el încotro se îndreaptă lumea asta buimacă. Apoi avea să dea o raită pe la magazine, poate o avea noroc. Şi prin târg, poate întâlnea vreun coleg de generaţie... Adevărul e că i se acrise de stat în casă, de pisiceala nevestei şi de bârfa zilnică a vecinelor.
După câţiva paşi în curtea blocului, aerul rece, de munte, îl sili să se oprească. Inspiră adânc, cu gândul la frigul ce îi străpungea pieptul ca un burghiu şi porni cu pas măsurat.
Se opri lângă "bătrânica" lui şi, mângâind-o cu tandreţe, îi şterse farurile cu batista. Era o Dacie de vreo treizeci de ani, la care ţinea ca la propriul copil. Doar el însuşi o montase... Îi cunoştea toate şuruburile şi numai ce-i asculta motorul, ştia de ce pârţâie sau oftează! De câte ori n-o desfăcuse bucată cu bucată, spălându-i fiecare piesă, pentru ca apoi s-o facă la loc, cu orgoliul visului din copilărie, împlinit!
Nu degeaba îi repeta Paula, cu reproş abia mascat, că adevăratul lor copil era maşina! Chiar şi acum, că intraseră în a treia tinereţe, nu-i aşa, se pisicea de câte ori mergeau în parc sau îl surprindea cu ochii după copii. Cu voce mieroasă, îi amintea de vremea studenţiei lui când lucrase în filatură, în schimburi şi făcuse avorturi. Nici ea nu mai ştia câte. Fusese alegerea ei. El nu i-a reproşat vreodată. Aşa că nu pricepea de ce se simte vinovată? Şi nici de ce i-ar reproşa lui?

Într-o singură chestie avea dreptate, biata de ea! După ce, în anii '50, a fost directorul unor mari uzine din ţară, pe care le ridicase de la zero, el, Anton Barcan, a fost dat afară din partid ca un pantof stricat! În urma unei simple anonime... Că aşa se purta pe atunci! Dacă spuneai adevărul, dacă nu te plăcea vreun mare mahăr ori călcai pe bătătură pe oarecine, deveneai incomod. Apoi, când ţi-era lumea mai dragă, te chemau la Cadre, te bălăcăreau şi îţi frecau ridichea de nu te mai recunoşteai! Pas de le dovedeşte adevărul tău, când ei te încolţeau cu invenţiile lor!
Oficial, nu ştia nici azi cine fusese autorul anonimei, dar avea el o bănuială...
Aşa că, dat afară din partid şi din postul de director, s-a întors în Politehnică, cal bătrân, să înveţe carte serioasă, că meserie ştia de mic, de la Atelierele Leonida...
Pentru Paula, săraca, a fost mai greu. După ce fusese doamna directoare, a ajuns filatoare în fabrică, unde lucra în schimburi. Biata de ea! Şi cât o mai făcuse să sufere, în toţi anii ăştia, patruzeci bătuţi pe muchie? Mai întâi, ani de dragoste pătimaşă, apoi de alianţă şi compromis. Desigur, în felul lui a ţinut la ea..., ca la o tovarăşă de viaţă, nu-i aşa? Mai târziu, au ajuns la pisiceli, cicăleli şi păcăleală reciprocă, îşi spuse cu zâmbet resemnat.
Şi uite aşa... i-a trecut viaţa.

În timp ce cobora cu pas vioi (credea el), pe şoseaua umedă, se trezi făcând cu ochiul unui grup de tinere, de seama Alinei. Pesemne, erau studente grăbite spre facultate, îşi spuse. Îi plăcea veselia lor de gâsculiţe gureşe aşa încât, cu un zâmbet larg, întoarse iar capul după ele, ca în urmă cu jumătate de secol. Se simţea atât de tânăr!
Dar, din nou, avu nevoie de o pauză de respiraţie. Deh, tinereţea... "'Tu-i ceara ei de tinereţe!" gândi, oftând, în timp ce urca pe trotuar. O trăise ca pe un sprint continuu, mereu la prezent, cum îl învăţaseră ăi bătrâni: să se bucure în fiecare clipă de ceea ce are.
Presat de sarcini de plan sau de partid, iar mai târziu de examene, fusese conştient că timpul nu iartă. Admirase femeile frumoase, şi chiar pe cele mai puţin frumoase, suple sau durdulii, inteligente sau fermecătoare şi pline de capricii, care roiau în jurul lui. În mod ciudat, în absenţa lor, se simţea trist. Doar se născuse şi locuise printre ele. În familia lui, mama şi cele cinci surori i-au dăruit o iubire constantă chiar dacă, adesea, capricioasă şi isterică. A învăţat să-şi accepte surorile, cu tot cu ifosele lor din perioadele critice, cu încurcăturile sentimentale şi intrigile pe care trebuia să le limpezească, asemenea unui arbitru sau unui preot. Şi chiar să le explice uneori reacţiile bărbaţilor la fiţele lor de fete răsfăţate şi naive.
Dar nu se putea plânge. A învăţat să le cunoască secretele, slăbiciunile şi modul de a gândi, ceea ce l-a ajutat mai târziu în relaţiile lui cu femeile. Ştiind să le ofere ce vor, a fost el însuşi fericit. Desigur, în felul lui, pe repede-nainte...

În fond, ce mai e şi fericirea asta? O clipă! O oră, poate chiar o zi... Întotdeauna trecea prea repede, iar el, presat mereu de timp, trebuia să se întoarcă la muncă, în secţia de Locomotive sau la Montaj, la şedinţele din Minister sau la CC...
Fericirea? O prostie! Trebuie să fii tâmpit să te întrebi, ca muierile, dacă eşti fericit ori nu! Asta nu e treabă de bărbat, ci de femeie care n-are ce face! De ce şi-ar fi bătut capul cu întrebări despre chestia asta, numită fericire? El a trăit fiecare clipă la maxim, cu bucurie şi tandreţe..., uneori şi cu furie! După caz. Nu s-a întrebat niciodată dacă femeile pe care le iubise au fost ori nu fericite cu el. Sigur că le-a fericit, altfel n-ar fi stat la uşa lui, complicându-i viaţa. Dar ce treabă are el cu fericirea altora? Şi-a trăit viaţa cu lăcomie, fără a-şi irosi timpul cu întrebări frivole. Şi-a dăruit viaţa uzinei, familiei şi ultimei iubite. Ăsta-i tot şpilul, "'tu-i ceara ei de fericire!"

Ce-i veni să se ocupe taman acum cu fericirea, de parcă cineva ar putea să-i descurce iţele? se întrebă Anton Barcan. Încă un pas şi ajungea la chioşcul cu ziare...
Dar sărind pe trotuar, simţi cum inima i se dilată brusc, asemenea unui arc întins prea mult. Deh, bătrâneţea! Recunoscu el, deloc amuzat. Oricum, a venit nepoftită, pe când cealaltă, fuse şi se duse...
Sângele îi clocotea în tâmple, inima îi bătea tot mai tare şi brusc, se simţi jenat, fără să priceapă de ce. Încercă să se ridice şi să păşească mai departe, dar i se păru că aude iar, ca în vremea studenţiei lui întârziate, acel laitmotiv dintr-un sfârşit de noiembrie, replica bătrânului simpatic şi bine afumat, din troleul 86: "'Tu-i ceara mă-sii de bătrâneţe, că trecu viaţa şi io nu ştiui când... uite-o nu e! Că nici nu mai ştiu cum fuse... şi repede se duse!" Bătrânul repetase înjurătura neutră şi inofensivă, asemenea unui disc stricat, supărat poate că va părea neputincios în faţa nevestei şi a copiilor, ori a şefului de-l tăiase de la primă. Poate chiar a întregii lumi, care îi amăra viaţa. Nemulţumit de toţi, dar mai ales de el însuşi, îşi înecase amarul în vreo porcărie de rom sau secărică. Apoi, ajuns într-o stare avansată de euforie, le explicase călătorilor, pe un ton paşnic şi cu zâmbet mucalit, cum e cu viaţa.
Atunci, lui Anton i se păruse amuzant şi plin de înţelepciune. Reţinuse concluzia repetată pe diferite tonalităţi, admirativ sau plin de obidă, răzvrătit ori cu smerenie, dar cu un preaplin de duioşie. Şi după cincizeci de ani, bătrânul acela apărea, iată, înaintea lui amintindu-i, dacă mai era nevoie, că tinereţea şi viaţa sunt efemere: "Uite-aşa e viaţa, băieţi", repetase el pocnind din degete. "Uite-aşa: acuşica e, acuşica nu mai e!"

Reabilitat de partid în anii '60 şi politehnist cu patalama, Anton Barcan urcase rapid în ierarhia uzinei, de la simplu inginer la şef de secţie, inginer şef şi director al celei mai mari întreprinderi din capitală. Paula a ales să rămână la Braşov, cloşcă în cuibarul ei fără pui. Îl aştepta în oraşul de la poalele Tâmpei la fiecare sfârşit de săptămână şi, desigur, să revină definitiv, după ce va moderniza mastodontul ridicat de Malaxa în anii '30.
La fel ca excluderea din anii '50, reabilitarea politică venise instantaneu, punându-l în faţa noii provocări. Trebuia să dezvolte şi să utileze, iar apoi să şi pună în funcţiune, cea mai mare uzină de construcţii de maşini, din ţară: douăzeci de secţii şi douăzeci de mii de muncitori. Era nebun? Nu! Doar orgolios. Şi se înhămase cu energie în bătălia vieţii lui!
Primea săptămânal delegaţii străine, folosea interpreţi de limba engleză şi germană dar era nemulţumit de bâlbâiala traducătorilor, care nu stăpâneau termenii tehnico-economici. Într-o zi, supărat că nu se putea înţelege cu membrii unei delegaţii din Marea Britanie, hotărî că trebuie să înveţe limba engleză! Se apucă să studieze după singurul manual aflat pe piaţă - Învăţaţi limba engleză fără profesor. Înţelese curând că nu va reuşi singur. Avea nevoie de profesor.
Inginerul Cepoi, coleg de facultate şi prieten, adus de el ca şef de secţie la Montaj, i-a făcut cunoştinţă cu o profesoară. Femeia fusese îndepărtată de la Catedră, apoi şi din Universitate, după ce soţul, trimis în delegaţie în Elveţia, ceruse azil politic acolo.

A început orele de engleză cu aceeaşi ambiţie şi seriozitate cu care, în facultate, muncise ziua şi învăţase noaptea. Păstra manualul, dicţionarele şi indicaţiile profesoarei în sertarul biroului de director, dar nu apuca decât rareori să repete. În cele două zile în care avea ore, se străduia să nu se facă de râs. Inutil. Profesoara - teacher -, cum îi ceruse să i se adreseze, era silită să-i corecteze pronunţia, traducerea şi testele la gramatică. Ca un elev prins cu lecţia neînvăţată Anton roşea, jenat, ori de câte ori era corectat, şi transpira de emoţie. Cu tensiunea crescută, ieşea de la oră ca din puşcă, umilit şi enervat: ditamai directorul se pierdea înaintea profesoarei ca în urmă cu un sfert de secol, când era licean!
Cu discreţie, Teacher încerca să micşoreze diferenţele de cultură dintre ei. Bunele ei intenţii nu-i alungau însă ignoranţa şi sentimentul de inferioritate încât, într-una din zile, şi-a pierdut cumpătul, reacţionând nepoliticos, aproape brutal.
Imediat, teacher Ella i-a propus să renunţe, recomandându-i pe altcineva. A avut un şoc. Şi-a cerut scuze, promiţând să se poarte matur şi fără pusee de autoritate. În fond, era doar un elev, care trebuia să înveţe limba engleză...
Însă dacă elevul îndura supus umilinţa, bărbatul se simţea tot mai provocat.

Într-o zi de joi, lungă şi plină de şedinţe, cu bubuieli de la CC până jos, în secţii, a întârziat. Ella n-a comentat dar, după o jumătate de oră, s-a scuzat că trebuie să încheie lecţia. Avea abonament la Ateneu. Se scuzau întruna, el, pentru întârziere, ea, pentru reducerea orei, până când au pufnit în râs, amândoi. El i-a propus s-o conducă la Ateneu, cu maşina... Teacher i-a mulţumit şi, cum abonamentul era pentru două persoane, l-a invitat la concert.
A refuzat politicos, dar categoric. "Ce să caut eu acolo? Eu construiesc maşini, nu fac muzică! Conduc mii de muncitori care lucrează în fier, oţel şi cupru. Şi apoi, n-am fost în viaţa mea la un concert simfonic!", se justificase el. Ea a surâs şi s-a retras să se schimbe.
"La Ateneu am ajuns şi eu, ca toată lumea, în martie 1953, când a murit Stalin, a încercat să se explice în absenţa Ellei din încăpere. Dar întâmplarea aceea nu are nicio legătură cu muzica. Mie îmi place să merg la teatru şi chiar ajung, uneori, când Paula, soţia mea, vine la Bucureşti. Atunci, secretara ne reţine bilete la cele mai noi spectacole din stagiune, în funcţie de programul meu supraîncărcat..." Tăcuse o vreme, stingherit. El, care cunoştea viaţa reală cu toate frecuşurile ei, nu era deloc mulţumit de felul în care "hartiştii" ăia înfăţişau realitatea. Dar se rezumă la concluzii:
"Să ştiţi, Teacher, că mie, conflictele de pe scenă mi se par uşurele rău, de multe ori chiar false, iar personajele, mai ales bărbaţii, parcă n-au snagă sau, cum spun oamenii mei, n-au sânge în instalaţie. Se vede că autorii nu cunosc viaţa concretă, care e dură, provocatoare şi intensă, dar frumoasă, Teacher... şi adevărată," continuase el cu voce ridicată, pentru a fi auzit din camera alăturată. "Mie îmi place să merg la Revistă... Acolo uit de problemele uzinei şi, uneori, râd în hohote ca un copil," îşi încheiase confesiunea, uimit de tirada lui critică despre teatru. Se crezuse ascultat! Tăcerea prelungită îl amuţise. Oare, vorbea singur?
După câteva minute, când Ella a apărut din dormitor, gata de plecare, Anton a rămas blocat. Total schimbată, într-o rochie lungă de culoarea piersicii coapte, cu părul strâns într-un coc simplu ce îi sublinia feminitatea, femeia din faţa lui i s-a părut superbă, dar fără legătură cu amabila şi severa lui teacher! A avut un sentiment confuz: era dezamăgit de el însuşi şi, deopotrivă, de femeia care, abia descoperită, urma să-l abandoneze...

A refuzat invitaţia la concert, dar întâmplarea a avut asupra lui efectul unui duş rece. Acasă, în garsoniera dată de conducerea uzinei, a reflectat asupra vieţii trăite mai mult în uzină, printre maşini, descoperind că existau atâtea lucruri frumoase pe lângă care trecuse indiferent şi infatuat, limitându-se la muncă, sex şi prieteni de pahar...

Dar Teacher s-a dovedit mai încăpăţânată decât el. Anton a înţeles asta la următoarele ore, când, la fiecare lecţie de engleză apăruse un fundal sonor, cu muzică simfonică. Mai întâi Dansurile ungare, de Brahms, care, cine ştie de ce, i s-au părut cunoscute; apoi, Simfonia întâi, de George Enescu! Sau bucăţi de pian, scurte, ca Avalanşa... şi câte altele.
Trebuia să facă eforturi, să se concentreze asupra gramaticii engleze sau a pronunţiei, să ignore feminitatea Ellei şi provocările muzicii, care se aliau parcă împotriva lui, atrăgându-l spre reverie. La ore, îi era tot mai dificil să fie atent, dar aştepta cu nerăbdare fiecare lecţie... Oare, se îndrăgostise de teacher? S-a întrebat într-o seară, după lecţie, dar cum nu-i convenise răspunsul a izbucnit în râs...
Când, după câteva săptămâni, aceasta l-a invitat din nou la Ateneu, la un concert Mozart, i-a înţeles strategia şi a cedat insistenţelor. A însoţit-o, convins că numai aşa va avea şansa să se apropie de ea...

Dar n-avea să uite vreodată cât de stingherit a fost când a păşit în foaierul supraluminat. Copleşit de eleganţa femeilor pavoazate cu bijuterii şi a bărbaţilor îmbrăcaţi ca nişte cioclii cu papioane, Anton Barcan călca atent, privind curios acea lume, necunoscută pentru el. Cu privirea periferică urmărea cum defilau spectatorii, căutându-şi cunoştinţe printre coloanele impozante din marmoră, cum îşi prezentau nevestele, iubitele sau amantele ca pe nişte trofee! Era o lume paralelă, cu care avea doar o legătură pasageră, prin teacher... O lume străină, care n-avea să-l accepte vreodată.
Încă timorat, respirând adânc, a intrat în sală umflându-şi pieptul ca un toreador pregătit să înfrunte taurul. Apoi, impresionat de candelabrele delicate şi de vişiniul provocator al fotoliilor, cu ochii la picturile de pe pereţi, a uitat de emoţii. Tăcerea spectatorilor şi atmosfera sobră, aproape sacră a sălii, îi amintise de Biserica Neagră, unde, în copilărie, Anuko îl lua duminica dimineaţă, să asculte concertul de orgă. Impresionat, a fost cuprins de aceeaşi nelinişte a copilului de atunci încât, cu greu şi-a stăpânit impulsul de a se ruga. Nu pricepea de ce! Era botezat ortodox, credincios dar nu habotnic, iar în biserică intra numai la nunţi, botezuri şi înmormântări...
"Că aşa e viaţa...", îşi spuse cu ciudă, obosit dintr-odată, în genunchi...

Când orchestra începuse Rapsodia spaniolă, de Ravel (cum avea să afle mai târziu, din programul de sală), a tresărit şi, ca un naufragiat, a luat-o de mână pe Ella! De dragul ei îşi înfruntase ignoranţa în materie de muzică, fără să-şi închipuie că se va simţi confuz şi rătăcit! Era prea mult pentru el! Speriat de noile lui sentimente, neliniştit de tumultul din suflet, s-a refugiat în propria realitate, evocându-şi uzina şi cele douăzeci de secţii, cu miile de oameni pe care îi conducea. Întotdeauna, ancora lui de salvare fusese munca...
Exagerată poate pentru cititor, fuga într-o altă realitate i se păruse firească lui Anton Barcan. Mândru de el, s-a îndreptat în scaun, spunându-şi cu satisfacţie că, la urma urmei, şi el era un fel de dirijor, în uzină, unde stăpânea mii de oameni. Desigur, nu o orchestră de muzicieni, ci una de ingineri, proiectanţi, tehnicieni şi muncitori, care dădeau ţării locomotive, motoare, vagoane... Şi chiar dacă muzica lor nu avea armonie, era şi ea utilă oamenilor...
Oricât s-a străduit, n-a rezistat totuşi până la sfârşitul concertului. Emoţionat, la un moment dat s-a ridicat brusc şi, roşu la faţă, a ieşit din rând parcă... micşorat, scuzându-se faţă de fiecare spectator deranjat. Afară, s-a aşezat pe scările Ateneului, s-a rezemat de un stâlp şi, învingându-şi dorinţa de fugă, a aşteptat-o pe Ella.
"Teacher, muzica asta e cel mai frumos şi mai pervers mod de a supune un bărbat!", a încercat el să se explice printr-un un reproş voalat, dar şi ca o scuză pentru ieşirea lui intempestivă din sala de concert. "Trebuia să mă apăr! Nu mai suportam acea furtună de sunete, care era... era... un calvar de fericire! Iartă-mă, Ella! Spun prostii. Ştii doar că nu sunt un tip cultivat..."
Fusese o recunoaştere spontană a propriei ignoranţe, o auto-umilire făcută cu patos, chiar dacă puţin jucată - nici el nu-şi explica de ce! Din orgoliul bărbatului sigur pe el, dar dispus să fie generos pentru că se ştie puternic? Aştepta să fie acceptat aşa cum era?
În sinea lui, ştia însă că e altfel croit şi nu avea timp de mondenităţi, sentimentalisme şi farafastâcuri mondene. Recunoştea că fusese învins de armonia acelor sunete, de furtuna din sufletul lui şi chiar de atracţia ciudată pentru Teacher. Tăcut, a condus-o acasă şi s-a întors în uzină, singurul loc în care se simţea în largul său!

O fi înţeles oare, Anton, că muzica, chiar dacă el nu o putea controla, l-ar face la fel de fericit ca munca, sau femeile care îl iubiseră necondiţionat? Că teacher îi dăruise atunci nu doar un simplu concert, ci cheia magică spre propriile emoţii!?

Durerea de cap era tot mai puternică. Unde se afla? Îngenunchiat la intersecţia străzilor Karl Marx cu Republicii, Anton se întrebă când sărise el de la tinereţe la bătrâneţe, de la ucenicie la pensie? Desigur, cu câteva intervale bucureştene. Înaintea lui rulau imagini dintr-o seară de demult în care trăise o senzaţie asemănătoare, de jenă şi nelinişte, când se simţise străin în propria piele...
Ridică ochii şi, uimit, descoperi pădurea de la poalele Tâmpei şi culorile toamnei poleind oraşul copilăriei. Apoi, pe ecranul cerului văzu cum se perindau cu încetinitorul alte personaje din viaţa lui... Era, oare, un semn? Relaxat, se lăsă mângâiat de soarele de octombrie ce strălucea blând. Peste două zile făcea optzeci de ani! Aveau să-i vină nepoţii şi verii, cu familiile lor, de la Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş... Paula, săraca, se dăduse peste cap să facă rost de bunătăţi pentru aniversare, alergase pe la cunoştinţe şi mandatari, ba chiar şi în Poiană, să cumpere... aniversare... şopti, în timp ce sângele îi lovea tâmplele, făcându-şi loc cu greu prin venele sclerozate.

Abia instalat, cu o zi înainte, în funcţia de director la fabrica de autocamioane de sub Tâmpa, îşi începuse activitatea ca de obicei, cu un rond de control prin secţii, pentru a afla problemele apărute în schimbul trei. Tocmai intrase la Montaj când un muncitor bătrân ridica dintre foile de tablă un cap însângerat, aşezându-i cu grijă şuviţele de păr auriu! Era Vasile Dănac, venit la el în urmă cu o zi, să-i semneze angajarea!
Muncitorii nu reuşeau să-şi revină din şoc! Nimeni nu mai lucra. Accidentul şi prezenţa încruntată a noului director îi blocaseră. Tăceau, cu excepţia unui bătrân şef de echipă, care îşi îndemna oamenii să-i tragă o bătaie bună macaragiului!
O tăcere neagră coborâse asupra oamenilor iar el, copleşit de întuneric, a înţeles atunci că Iadul există cu adevărat! Faţă în faţă cu capul plin de sânge şi pe jumătate scalpat al băiatului, a rămas blocat de ochii albaştri, îngheţaţi în uimire!
S-a trezit din şoc simţind privirile oamenilor. Îl ardeau. Chiar dacă timpul nu putea fi dat înapoi şi nici Vasile Dănac înviat din morţi, cu toţii aşteptau ordinele noului director. Povara deciziei era doar a lui.
Cu un stânga împrejur energic, a ordonat şefului de echipă să izoleze zona, iar şefului de secţie să cheme Procuratura, Miliţia şi Protecţia muncii. Apoi, a cerut amănunte despre macaragiul care îşi dădea cu pumnii în cap.
Ditamai omul, îl îndemnase necuratul să râdă de mai tânărul său consătean, Vasile Dănac. Ciolpan oprise brusc macaraua, cu gând să-l sperie şi să-i dea o lecţie băiatului, care se plimba ca Vodă prin lobodă, printre strunguri şi valţuri. Dar şasiul, aflat în balans, a atins o stivă cu folii din tablă de zece. Sunetul metalului a reverberat infernal, făcând să zdrăngăne acoperişul de sticlă al halei. Speriat de zgomot, puştiul s-a oprit lângă stiva cu folii, privind fascinat cum alunecau spre el, strălucitoare, sute de lame transformate în maşină de feliat carne! Cu un icnet scurt, a dispărut în câteva secunde, sub privirile îngrozite ale muncitorilor! Doar albastrul din ochii lui părea să întrebe, cu uimire: Ce se întâmplă cu mine?
Au urmat sancţiunile: închisoare pentru macaragiu, amenzi usturătoare pentru cei de la Protecţia muncii, ordine şi reguli drastice. Cu timpul întâmplarea a fost dată uitării. Era o amintire deloc confortabilă, de care nimeni nu voia să vorbească... Pe el însă accidentul acela avea să-l urmărească toată viaţa. Chiar dacă n-a avut nicio vină.

Anton Barcan rătăcea încă printre amintiri, când se simţi scuturat de un fior rece. Îşi duse mâna la piept, să-şi smulgă durerea adunată de-a lungul anilor şi, odată cu ea, vina ce-l copleşise atunci când, înmărmurit, privise oroarea. Se lăsă încet pe-o rână, întrebându-se: Ce-o fi căutat copilul ăla, acolo? A plătit înmormântarea şi a fost alături de familie şi muncitorii din secţie! Şi totuşi, a dus toată viaţa cu el, nevăzută, povara acelei morţi timpuri... Şi absurde! De ce se simţea vinovat, după patru decenii? Nici o singură lege din lume, nici chiar una morală, nu l-ar putea condamna! Şi atunci, de ce purta cu el vina incertă şi uimirea de copil din privirea albastră. "'Tu-i ceara lui de copil!" şopti, cu un sentiment ciudat, întru aducerea aminte a lui Vasile Dănac.

... În timp ce mulţimea se agita în jurul său, gândul lui Anton lunecă spre casă, unde era, probabil, aşteptat. Îl enerva propria neputinţă. Era hotărât s-o învingă, dar nu ştia cum să alunge spaima de singurătate şi frigul ce-i cuprinsese fiecare celulă...
Descoperi, brusc, o realitate ignorată cu bună ştiinţă. În familie sau între prieteni, în general, ba chiar şi în pat, cu femeile care îl iubiseră, întotdeauna fusese convins că e invulnerabil, pentru că e iubit. Mizând mereu pe admiraţia celor din jur, refuzase să vadă, în aşteptările lor, interesul, invidia şi gelozia. Surprins, înţelegea acum de ce fusese "fraierul" - cum îl considerau nepoţii. Dar nu pentru că nu adunase averi ci, pentru că n-a văzut ori n-a vrut să vadă, cum ceilalţi s-au folosit de el toată viaţa, aburindu-l cu vorbe linguşitoare şi zâmbete de circumstanţă! Oare trăise doar iluzia că e iubit?, se întrebă, căutând o scăpare din întunericul ce îl apăsa din toate părţile.

Convins că rătăcise drumul spre casă, se agăţă de albastrul cerului, atât de asemănător celui din tabloul de acasă, primit de ziua lui, de la Alina...
Împlinea trei sferturi de veac, dar se simţea încă tânăr şi viguros. Refuzând să fie doar un pensionar inutil şi cârcotaş, devenise apicultor... Tocmai îşi descoperise noua vocaţie şi, de bună voie şi nesilit de nimeni, intrase în serviciul "alteţelor sale, albinele!
Tabloul dăruit de Alina l-a pus pe gânduri. Era o "marină" şi se numea Albastru! Părea că pictorul se jucase cu diferite nuanţe de verde-albastru până departe, sugerând înfruntarea furtunoasă între cer şi mare. Într-o încleştare şerpuindă, nuanţe de verde-crud şi albastru-siniliu erau înghiţite de tonurile apăsate de verde-putred şi albastru-vineţiu, oferind un spectacol copleşitor...
De ce îşi amintea acum?

Paula atârnase tabloul în sufragerie. Cum ocupa întreg peretele, oricât l-ar fi ocolit, la ora cinei era silit să-l privească. Imediat, apărea şi imaginea lui Vasile Dănac!
Oare el era vinovat de nenorocirea acelui copil!?
Cu timpul, îi intrase în cap că tabloul era un avertisment. Nu înţelegea de ce. N-ar fi recunoscut nici faţă de el însuşi, dar cadoul primit de la maimuţa de Alina îl stingherea şi emoţiona deopotrivă, născând în el întrebări ciudate, la care nu se gândise până atunci: despre singurătate şi iubire, despre moarte şi viaţa de după, despre hazard şi destin, Cer, rugă şi Dumnezeu!
Uneori, se trezea stând la pândă, cu speranţa că va pricepe de ce îl înfiora confruntarea între lumină şi întuneric. Neliniştit se concentra asupra tabloului pe bucăţi, căutând să "vadă" ce însemna fâşia aurie de plajă, partea cea mai luminoasă a picturii care, departe de înfruntarea forţelor naturii, avea în centrul ei o pată roşie... greu de definit. Îl intriga dar îi şi ispitea curiozitatea, convins că tabloul ascundea un secret pe care el trebuia să-l descopere... Neapărat.
Venise oare vremea să afle ce însemna acel roşu, incert, de pe auriul plajei? Poate un bărbat, prins între cer şi pământ ca într-o menghină. Poate un copil care se roagă, îngenunchiat în faţa nemărginirii albastre. O cruce, sau un rug pe care el, omul, silnic de propria viaţă îşi arde trecutul pe calea spre mântuire? "'Tu-i ceara ei de mântuire!" scrâşni Anton Barcan, cu un ultim zvâcnet, urmat de un icnet de neputinţă! Oare pădurea şi muntele simt la fel... trecerea?
Viaţa... e doar un punct al veşniciei..., acum e, acum nu mai e, îşi spuse, incapabil să se ridice. Înţelese că vorbele acelui bătrân caraghios, întâlnit cândva, în studenţie, le purtase cu el toată viaţa, ca pe un scut împotriva trecerii timpului şi a spaimei de moarte! Cunoscuse el spaima şi moartea la tot pasul, pe front, dar acum, trăia experienţa unică... şi concretă, a trecerii...

"Şi acum, încotro?" se întrebă, simţind cum îl toropeşte un val de căldură, neplăcută. Privind culorile ruginii de pe Tâmpa, avu un surâs blând şi înţelegător. Apoi se întoarse.
Fruntea îi atinse asfaltul, ca la mătănii şi, odată cu lichidul fierbinte ce îi părăsea trupul, se lăsă mângâiat de culorile toamnei. În timp ce privirea i se întorcea înspre înăuntru, se adună în poziţia foetusului... confundat cu roşul de pe plajă...
Un sunet dureros de dulce îi luă ultimul gând, înstrăinându-l definitiv de lume şi de el însuşi. Absorbit de lumina aurie, întinse mâinile spre Ella, care îl aştepta îmbrăcată în voaluri albe...

Scrâşnind, o maşină opri lângă trotuar şi doi studenţi îl ajutară pe infirmier să-l ridice pe targă, pe cel care fusese, cândva, cel mai important constructor de maşini din oraşul de sub Tâmpa.

(din volumul de proză scurtă Efectul de înstrăinare, Editura ALCOR, Bucureşti, 2017)