- Mă tem de fulgere încă din copilărie, zise Toni.
- Eh, şi tu! Cine nu se teme în copilărie de fulgere şi trăsnete?
- Ştiu eu ce spun. La mine a fost altceva cu fulgerul. Am trecut printr-o întîmplare incredibilă, bună de povestit în tabloide.
- Ce întîmplare? întreb.
Toni ezita.
- Mi-e cam greu să povestesc... În fine... Tot ne plictisim. S-a întîmplat în copilăria mea, în casa lui Mircel, colegul meu de joacă şi de şcoală. Cred că eram prin clasa a doua - a treia atunci. Prin luna mai trebuie să fi fost. Familia lui Mircel stătea la masă. Ploua şi începuse să se întunece, aşa că s-au aprins luminile. Tatăl lui Mircel stătea ca de obicei pe scaunul de la fereastră. Toată după-amiaza fusese zăpuşeală şi de aceea deschiseseră fereastra. În timp ce mîncau a sunat telefonul. Tatăl lui Mirel era miliţian, ei au fost printre primii din comună cărora li s-a pus telefon. Chiar în momentul cînd tatăl a ridicat receptorul, l-a lovit trăsnetul. Odaia s-a făcut deodată albă-albă şi zgomotul cumplit al exploziei i-a asurzit. Cînd mama, Mircel şi fratele lui şi-au revenit, au simţit un miros respingător de carne arsă. Uitîndu-se la soţia lui, tatăl lui Mircel şedea în aceeaşi poziţie în care-l surprinsese trăsnetul. Însă mama lui Mircel a început să urle, cînd a văzut că ochii soţului ei nu strălucesc: erau acoperiţi pur şi simplu de un fel de peliculă, cum aveam să văd mult mai tîrziu în filmele de groază. Telefonul a apucat să sune doar o singură dată, pentru că fulgerul a tăiat firul telefonic - fiind instalat de curînd, cablul era tras direct de la stîlp prin fereastră.
- Şi cum? Ceilalţi n-au păţit nimic? întrebă Vasile.
- După aceea toţi s-au minunat că trăsnetul nu i-a atins pe ceilalţi. Mai mult, trăsnetul nu a deteriorat nimic în casă: geamurile au rămas întregi, pereţii întregi, numai tencuiala se arsese puţin. Mama lui Mircel a insistat mai apoi ca peretele pîrlit să rămînă ca amintire a tragediei, ca semn al morţii soţului ei. Se ţicnise sărmana femeie după cele întîmplate şi aşa a dus-o pînă la moarte. Toată viaţa a balansat la cumpăna dintre demenţă şi conştienţă. A fost internată de cîteva ori, dar nu a fost nebună cu totul niciodată. Însă, ca să revin la perete, ploile au spălat funinginea iniţială, iar apoi au năruit şi tencuiala. Cu timpul peretele a rămas gol: doar dreptunghiurile brune ale cărămizilor prinse într-o reţea de ciment.
- Sigur - am zis - întîmplarea e cumplită. Dar de ce zici că te-a marcat toată viaţa? Nici măcar nu era tatăl tău.
- Nu pot să-mi explic exact de ce. E un conglomerat de senzaţii şi stări. Poate cel mai mult m-a impresionat povestea lui Mircel despre cum mama lui a urlat cumplit din nou, cînd s-a apropiat de masă şi a atins mîna celui fulgerat, care stătea în continuare la masă, cu farfuria alături şi cu ochii albi, opaci. Cînd mama a atins braţul mortului, Mircel a văzut cum degetele tatălui s-au desprins de palmă şi s-au rostogolit cu pocnet sec pe podea. Pe urmă, din mîneca lui taică-său au început să iasă rotocoale de fum negru. Maică-sa urla înnebunită, alerga bezmetică pe coridor. Pe urmă s-a întors bufnind uşa şi l-a sărutat isteric pe frunte pe bărbatu-său. Atunci pielea de pe fruntea tatălui lui Mircel a crăpat şi o şuviţă subţire albă şi fierbinte i s-a scurs pe cămaşa fumegîndă.
Abia atunci au venit vecinii şi au alungat pe copii din cameră. A venit multă lume după aceea: doctori, miliţieni colegi de-ai mortului, şefi de la Sfatul popular. Mama lui Mircel continua să fugă nebună pe coridor, ieşea afară răcnind. Oamenii o prindeau şi o duceau într-o cameră retrasă să se liniştească. Ea însă ieşea iarăşi şi bîntuia prin casă. Iarăşi o prindeau şi încercau s-o liniştească. La un moment dat, fugind aiurea, s-a împiedicat şi a căzut. Nu s-a oprit însă. A continuat să meargă în patru labe şi voia să intre aşa în camera mortului, agăţîndu-se de picioarele oamenilor care nu o lăsau. Groaznic!
După un timp, chiar în aceeaşi noapte spre dimineaţă, au venit doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine lungi de piele. Ţin minte şi acum cum le scîrţîiau hainele. Bărbaţii erau de la Securitate. Probabil că i-au chemat doctorii.
Vă spuneam că amintirea acelei nopţi îmi provoacă repulsie şi teamă. Dar să nu credeţi că teama era din cauza securiştilor (nu ştiam eu la vîrsta aceea ce hram poartă, deşi poate o ameninţare în subconştient voi fi simţind), ci pentru că trăsnetul a lovit în ciuda paratrăsnetului. Fiindcă deasupra casei miliţianului se afla un paratrăsnet. Tocmai de aceea au venit cei de la Securitate. Fulgerul nu trebuia să-l ucidă pe tatăl lui Mircel, nu ar fi putut să facă acest lucru, dacă deasupra casei se afla un paratrăsnet. Aşa socoteşte orice om de ştiinţă, aşa au socotit şi cei de la Securitate. Ar fi însemnat că putem să ştergem cu buretele toate consideraţiile lor ştiinţifice, ar fi însemnat că totu-i o aiureală. Atunci cum va mai fi omul liniştit de-acum înainte, dacă află că a fost dus cu preşul la modul cel mai neobrăzat, spunîndu-i-se că, vezi Doamne, noi ne îngrijim de viaţa ta, regimul nostru popular... bla-bla-bla.
Aşadar, securiştii au considerat că pe tatăl lui Mircel nu l-a putut ucide trăsnetul şi pentru că pereţii au rămas intacţi, geamul nespart, perdelele transparente de tul erau intacte. În afară de acestea, soţia mortului şi cei doi copii, Mircel şi Ciprian, erau teferi (mă rog, numai teafără la cap nu era soţia mortului, dar...). Chiar şi eu acum, matur fiind, am dubii: de ce a pierit numai unul din cameră, iar ceilalţi au rămas în viaţă? Securiştii au tras concluzia că aici a fost o mînă criminală. Pe atunci ne aflam în plină colectivizare. "Duşmanul de clasă", "chiaburul", "spionul anglo-saxon" sau "capitalist" erau personaje despre care se vorbea cotidian în şedinţe, în adunări, în ziare, personaje în pielea cărora puteai intra în orice clipă, după care intrai la puşcărie cît ai zice peşte. Iar tatăl lui Mircel era miliţian, un om cu rol important în lupta împotriva "chiaburimii", deci suspiciunile erau şi mai mari. Astfel că nu este de mirare modul de a raţiona al securiştilor. Ei bănuiau că un fel de armă sofisticată a spionajului anglo-american era implicată în moartea miliţianului, armă criminală de care, bineînţeles, s-a folosit o coadă de topor chiaburească însetată de sînge. Dacă paratrăsnetul nu a funcţionat, înseamnă că a acţionat o astfel de armă misterioasă. Cei doi securişti au pus cîteva întrebări mamei lui Mircel. În acea zi, înaintea crimei (pentru ei era deja crimă) nu a fost nimic care să-i dea de bănuit? N-au umblat necunoscuţi prin jurul casei? N-au existat ameninţări verbale sau sub formă de scrisori, bileţele? În momentul acela, mama lui Mircel era deja pe jumătate nebună. Răspundea în dodii. Dădea astfel de bănuit ea însăşi, cînd răspundea, de pildă, că n-a văzut nimic din cauza gardului înalt. Securiştii nu se lăsau: Nu s-a întîlnit oare răposatul în vremea din urmă cu persoane necunoscute? Nu a purtat convorbiri înaintea morţii cu duşmani ai poporului? Cum spuneam, erau vremuri cînd oricine putea deveni duşman al poporului. Chiar şi tovarăşul miliţian.
În timp ce Toni povestea, a început ploaia: la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare. Dramatismul poveştii ţinea pasul cu ploaia, parcă se înteţeau reciproc.
- Pînă la urmă securiştii au plecat. Bineînţeles, aveau să continue ancheta şi cu alţii în zilele următoare. Eu, Mircel şi Ciprian umblam aiurea prin casă. Nu ne dădeau voie să intrăm în sufragerie, unde se afla tatăl lui Mircel mort. La un moment dat, o femeie şi-a adus aminte de noi şi ne-a dus într-o cameră să ne culcăm. Era camera unde dormea de obicei tatăl lui Mircel. Ne-am aşezat pe scaune şi ne uitam unul la altul. Mircel s-a ridicat primul, a umblat o vreme prin cameră, apoi a început să caute într-un şifonier. A scos de acolo şapca de miliţian a lui taică-său, cu steluţă roşie la cozoroc. Ne-am ridicat şi noi. Mircel a închis uşa cu clempuşul pe dinăuntru. Apoi am început să ne jucăm. Mircel era cînd miliţianul-şef, cînd securistul-şef, eu - cînd spionul anglo-american, cînd chiaburul, în general duşmanul poporului. Mai mic fiind, pe Ciprian îl foloseam după nevoi: cînd ajutorul de miliţian, cînd căutătorul recoltei ascunse, cînd şoferul pe maşina Securităţii ("Sericutatea urcă dealul", striga el încălecînd un scaun şi conducînd GAZ-ul Securităţii: "Brum! Brum! Bruuum!"). Eu mă infiltram la adăpostul nopţii, ca orice spion anglo-american, încercînd să fac rău poporului muncitor: să distrug noile utilaje ale clasei muncitoare din fabrici şi uzine, să încurc iţele într-o filatură de bumbac, să pun apă în benzina de la SMT, să pîrjolesc recoltele tot mai bogate. Dar întotdeauna organele de Securitate în frunte cu Mircel îmi cădeau în spate. Cu vigilenţă, mă prindeau în ultimul moment sub taburet, mă legau cu mîinile la spate şi mă trimiteau organelor în drept - tot Ciprian. Cel mai mult a durat căutarea recoltei ascunse de grîu pe care eu, chiaburul îmbuibat, o rupsesem de la gura poporului muncitor. Miliţianul-şef Mircel căuta cu asiduitate locul unde năpîrca de chiabur care eram ascunsese recolta. În acest timp eu aşteptam pîntecos, dispreţuitor, cu mîinile la spate. Îmi pusesem o pernă pe sub haină ca să fiu conform cu modelul chiaburului - burtos şi cu chimir lat (îmi legasem în jurul mijlocului un cearşaf). Este drept, la noi în sat nu aveam oameni burtoşi, dar aşa văzusem că arătau chiaburii în Scînteia şi în materialele de propagandă pe care le aducea de la Miliţie tatăl lui Mircel. Miliţianul-şef nu se lăsa şi găsea pînă la urmă rezerva de grîu ascunsă sub un dulap: cîteva sandale scîlciate şi pline de praf. Apoi eram plimbat prin faţa mulţimii de ţărani săraci, ca să fiu dat drept exemplu... Dar n-am mai continuat. Ne plictisisem de joaca asta. Mircel a pus la loc şapca, apoi a ridicat clempuşul. A deschis uşa şi s-a uitat pe coridor. Mama lui, cu părul despletit şi încîlcit, mergea în patru labe şi încerca să pătrundă în sufragerie. Dar nu o lăsau. Mircel a stat nemişcat cîteva clipe. Apoi a plîns pentru prima dată în seara aceea. Eu şi Ciprian cel mic am plîns după el.
*
Ploaia se mai potolise. Într-un tîrziu, reînnodă vorba Vasile:- Groaznic este să trăieşti pe lume şi să nu te simţi apărat în propria casă, să nu ai confortul psihic domestic. Ştiţi cum se spune: "Casa mea - cetatea mea". Ei, în cazul ăsta unde-i "cetatea"? Şi ce mama dracului mai caută vergeaua aia de fier numită paratrăsnet? Cum îţi explici, Toni, toată întîmplarea?
- Ce să spun?... Doar că ştiinţa are multe lacune. Fulgerul este probabil mai mult decît un arc electric luminos, care se produce bla-bla-bla, cum spun manualele. Dovadă este acest caz, care iese din albia explicaţiilor ştiinţifice, dovadă sînt şi alte atîtea cazuri.
- Bine, aprobă Vasile, înţeleg cînd vine vorba de fulgerele globulare luminoase, care durează mai mult decît fracţiunea de secundă a unui fulger; sînt grozav de misterioase, mă pasionează - explodează şi lasă miros de sulf. Da, aici e un domeniu activ de cercetare. Dar fulgerele normale? Ce mai poate fi nou aici? Că doar n-o să ne întoarcem să credem ca etruscii că zeii transmit informaţii prin intermediul fulgerelor.
- Am cugetat mult, am nişte explicaţii, dar... sînt de amator.
- Să le auzim, îl îndemn şi eu pe Toni.
- Vedeţi voi, fulgerul este un fir subţire de foc, subţire-subţire, poate că nu mai gros decît un fir de păr. Firişorul ăsta arde puternic luminos şi de aceea pare mult mai gros, mai viguros. Fulgerul pătrunde unde vrea: prin piatră, prin sticlă, prin pînză, dacă vreţi. Eu cred, deşi e greu de crezut, eu cred că el pătrunde şi în pămînt. Şi, probabil, iese din pămînt, dar pare că loveşte de sus. Dumnezeu ştie... Fulgerul este atît de iute, că omul nu poate observa de unde vine. La urma urmei, nici nu este important de unde vine. Important este că el zboară ca... fulgerul, ca să zic aşa. Este atît de subţire, de insesizabil şi atît de puternic că poate trece, în anumite condiţii, desigur, pe care nu le cunoaştem, peste paratrăsnet, îl poate ignora. Dacă există o dependenţă dintre trăsnet şi paratrăsnet, dacă acesta din urmă poate atrage într-adevăr trăsnetul, atunci acest lucru se întîmplă numai cu un fulger mic, sleit, care se află la sfîrşitul parcursului său. Eu aşa cred. Dar fulgerul care l-a omorît pe tatăl lui Mircel era unul puternic, tînăr, viguros, care a luat naştere undeva chiar deasupra casei, cel mai probabil pentru că cineva din casă a aprins lumina - se făcuse seară. Fulgerul subţire a pătruns prin perete, prin sticlă, prin perdea şi pe urmă prin tatăl lui Mircel, care stătea la fereastră. După aceea a mers mai departe în pămînt. Găurica pe unde a pătruns este pe undeva, numai că noi nu o putem observa - e prea mică.
*
Vedeam cum afară se lăsa ceaţa. Ochiul meu însă "înlăuntru se deşteaptă" şi întrevedea fulgerul luminos, care trecea şi prin piatră, şi prin sticlă, şi prin pămînt, care urca sau cobora fără ca noi să ştim măcar. Oare lumina zilelor neînserate pe care le parcurgeam în acele zile fericite, care pătrundea prin apartamentul din cătunul Păcurari, printre pietrele străvechi ale oraşului sau prin termopanele noilor edificii cobora sau urca? Timpul acela străluminat cobora din ceruri sau urca din noi? De bună seamă că trebuia să fie o legătură între ordinea cosmică şi firul vieţii umane. Altminteri, de ce-am mai trăi? Şi e musai să fie o ordine: şi sus şi jos. Iar semnul luminos al fulgerului, ca şi nopţile noastre străluminate, îşi arunca umbra asupra omului din cel mai depărtat colţ al pămîntului; chiar şi ceea ce zăcea în fundul pămîntului, transmitea omului urmarea existenţei sale. Altfel cum?Daaa! Fiinţăm în aceste tensiuni dintre cer şi pămînt. Nu poţi să treci cu vederea în nici un fel determinarea cursului cerurilor şi pămîntului. Nu găseşti nimic în cer şi pe pămînt care să nu fie în om; după cum nu găseşti nimic în om decît ceea ce posedă şi cerul şi pămîntul. Iar la acel moment pe care-l trăiam cerul acţiona luminos înăuntrul nostru; şi, de bună seamă, şi noi înrîuream cerul cu luminosul din noi. Eram acei "astronauţi ai interiorului", de care vorbea Paracelsus pe la 1530, referindu-se însă la medici; dar şi noi, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, eram cam tot pe acolo.
Ne asigurau acele lumini fericirea sau stîrpeau frica de moarte? Îmi ridicam privirile spre blocul de peste bulevard, unde Bogdan, în apartamentul său larg, dar atît de fragil, stătea aplecat peste Olivetti-ul său ce înghiţea foile albe, imaculate. Se concentra doar asupra lui: la marginea irealului, pe muchea melancoliei şi autodistrugerii, căci evaziunea aceasta nu-i asigura seninătatea, nu!
Se lasă ceaţa. O ceaţă dureroasă coboară, iar odată cu ea se aşterne stratul gros de singurătate şi nelinişte, care îşi face loc în inima lui Bogdan, se încuibăreşte acolo şi o strînge ca într-un cleşte. Aşa trebuie să se fi aşternut în suflete ceaţa nemaipomenită, care a înecat Londra în iarna lui 1952, aburul cenuşiu care intra în apartamente, în restaurante, în sălile de cinema, atît de dens încît spectatorii din ultimele rînduri nu mai distingeau nimic din ceea ce se petrecea pe ecran. Nu există cîrpe, nu există perii să ştergă, să îndepărteze giganticul giulgiu de tristeţe în care este adunată toată negreaţa de pe faţa pămîntului - praful de la CET I, CET II şi de la toate centralele termice ale lumii, praful infinitezimal de pe cărţile din bibliotecile lumii, gazele de eşapament din ambuteiajele de la Karachi sau Bombay, pulberea tristeţilor miliardelor de oameni care habar n-au dacă ziua de mîine va mai fi zi sau noapte, şi norul acela mare şi maroniu de gaze şi particule, stînd pe loc în lipsa vîntului, praful saharian fin, roşiatic, vizibil pe capotele maşinilor, masa de cvadrilioane de tone de praf care se lăţeşte întunecat peste pămînt ca o avalanşă în slow motion.
Vînturi neştiute suflă şi înalţă într-un fulger subţire de lumină apartamentul acela de vis, prinde în vortexul timpului canapeaua desfundată, biblioteca de stejar, oglinda în multe ape. Rămîn să plutească prin aer foi înălbite ca oasele în lumina lunii. Şi cenuşa caldă încă...
Apoi am ieşit afară seara tîrziu. Ceaţa începuse să se ridice. Lumina lunii creştea în intensitate pînă ce inundă cu o lumină orbitoare şi ultimul colţişor al nopţii.