O carte poştală

Avem în familie o carte poştală militară datată 13 martie 1944. A fost păstrată de nana Ileana, sora mamei. După moartea ei a fost păstrată de Nicuşor, vărul meu. Anul trecut Nicuşor mi-a dat-o mie, împreună cu alte cîteva documente de familie vechi, spre păstrare. Cartea poştală este trimisă de pe front familiei de către sergentul aviator Surdu Dumitru din escadrila 22, fratele Ilenei şi al Augustinei, mama mea (Săndica îi spuneau toţi, mama avea în 1944 17 ani, în aprilie anul acesta va face 90). Mama era cea care îi răspundea fratelui de pe front, nu părinţii, deşi, după cîte ştiu, erau ştiutori de carte.

Adresa "trimiţătorului", cum scrie pe carte, lipseşte. Era război. Militarii sînt avertizaţi pe cartea poştală: "ATENŢIUNE: Nu se scrie nimic în legătură cu armata. Nu se pune localitatea." Pe faţa cărţii poştale gratuite se află tipărit un timbru cu Regele Mihai, precum şi stema regală, apoi semnătura cenzorului şi o ştampilă pe "Locul sigiliului cenzurei militare". Într-un mic chenar dreptunghiular stă scris: "Noi luptăm. Voi să subscrieţi la împrumutul reîntregirii - 1941". Se făcea popularizare la o colectă publică naţională, nemaiîntîlnită pînă atunci în spaţiul românesc, iniţiată de Mareşalul Antonescu pentru finanţarea operaţiunilor militare de recucerire a Basarabiei.

Mitică (Dumitru) făcuse o pasiune de adolescent pentru aviaţie (de fapt, cred că nu există aviator care să nu iubească pătimaş profesia asta) şi s-a înscris ca voluntar la aviaţie în 1941, la 18 ani. Încă nu începusese războiul. Mama lui, bunica mea, îi spunea: "Unde te duci tu, băiete, nu vezi că războiul bate la uşă?" Mitică nu a ascultat-o, a plecat voluntar şi apoi a făcut tot războiul, din '41 pînă în '44, cu toate necazurile lui. Camaradul lui de arme şi prietenul, un oltean pe nume Nicolae C. Marin, scria într-o scrisoare (o păstrez şi pe aceasta): "Numai eu îţi eram frate pe aceste meleaguri, ca şi în 1941, cînd veneam înnegriţi de fumul proiectilelor de antiaeriană. Am scăpat atunci şi speram că într-o zi ne vom vedea liberi".

Dumitru semnează cartea poştală Mitică, dar în familie îi spuneau Mitriţă. Caligrafiind armonios, rotund şi fin, cu silinţa veche şcolărească, cu nişte cozi elegante ale literei "f", Mitică (Mitriţă) scrie lucruri obişnuite în cartea poştală, nimic deosebit (să ţinem cont şi de cenzura militară), dar trecerea timpului şi evenimentele ce au urmat dau adîncime şi stropesc cu lacrimi aceste rînduri:

"Dragii mei, Am primit scrisoarea pe care mi-a trimis-o Săndica şi m-am bucurat mult informîndu-mă că sunteţi sănătoşi cu toţii şi că petreceţi frumos timpul. Eu, la fel, sunt sănătos şi o duc foarte bine cu serviciul. Timpul cred că şi pe acolo e frumos ca şi pe aici. Bunica ce mai face? (e vorba de străbunica mea Eufrosina (Frăsina), care a trăit 102 ani, a murit imediat după război - n.m.). Eu vă doresc la toţi sănătate şi mult noroc.
Săndica, ai spus că nu prea vă bombardez cu scrisul. Nu-i nimic, lasă că te satur eu de n-ai să ai timp nici să dormi (vorbă să fie!). Vă sărut cu drag, Mitică."

Mitică nu a mai apucat să o "sature" pe Săndica, mama mea, cu scrisori. A fost ultima lui misivă. A murit la cîteva săptămîni după aceea, chiar înaintea Paştilor, 1944. Avea doar 21 de ani. Din cîte am aflat din familie, avionul lui a fost bombardat şi s-a înclinat. Mitică era mitralior. Exista o turelă în afara avionului pe care se afla mitraliera. Cînd se trăgea, turela se rotea, iar mitraliorul ieşea cu corpul mult în afara avionului. Probabil, fiind atins de gloanţe, Mitică a căzut în Marea Neagră. Era pe undeva prin apropiere de Tulcea. S-a comunicat familiei că acolo a fost înmormîntat. Prin anii '70 ai secolului trecut, nana Ileana şi mătuşa Maria, surorile lui Mitică, au căutat o zi întreagă mormîntul lui prin cimitirul din Tulcea. Nu l-au găsit.

Într-un film de război Brad Pitt joacă un ofiţer de aviaţie, care îl sfătuieşte pe un tînăr aviator ce pleacă la luptă, de fapt la moarte: "Nu te gîndi la mama ta. Gîndeşte-te la tatăl tău, că este mîndru de tine." Cînd mă gîndesc la Mitriţă Surdu, unchiul meu pe care nu l-am cunoscut, realizez falsitatea acestor replici. Tatăl mîndru şi cu fiul mort - mi-e silă! Replicile acestea încearcă să convingă oamenii nevinovaţi, fără ură în suflet, că războiul este legitim, că trebuie să ucidă pe alţi oameni în numele nu ştiu cărei idei. Oribil! Şi că moartea are ceva eroic. NU ARE!

Avem o fotografie cu Mitică (Mitriţă) militar. Era un băiat frumos, cu părul cîrlionţat esenian pe frunte (scrie prietenul său, sergentul Nicolae C. Marin, în scrisoarea de condoleanţe: "Bunicuţa ta va dori mereu să-ţi alinte fruntea şi părul tău ce-l invidiam toţi"), cu ochii albaştri ai bunicului şi ai mamei mele, cu mustaţa subţire de actor italian (un Giancarlo Giannini în tinereţe) şi cu zîmbetul acela voios, dezgrădit de griji.

Viaţa i-a rămas "nesăturată", o viaţă în ciornă, pe care n-a mai apucat să o scrie. În toiul infernului-război, Mitriţă Surdu a fost dus de mişcările turelei numite soartă, care l-a străpuns cu gloanţe. A cunoscut puţine din viaţă, în schimb n-au apucat să-l înconvoaie legile societăţii cu cîrpelile lor urîte. Soarta nu i-a mai îngăduit îmbrăţişările unei iubite, doar ale mamei şi ale surorilor, în schimb a cunoscut legea prieteniei; s-a dedat risipei sentimentelor largi, generoase, slobode, nesupuse strîmtorărilor şi strîmbătăţilor vieţii de la maturitate sau bătrîneţe. A fost în carlinga lui sau pe scăunelul mitraliorului un stăpînitor voios, fără de griji, peste cîmpii şi ogoare, peste codri şi munţi, peste întinderile cerului cu băile lui de ploi, cu adierile unduioase ale vînturilor, cu muzicile tunetelor şi arsurile fulgerelor, cu stelele încolţite pe bolta mirifică a nopţii.