Plictisită de atâtea vise despre lume, Doamna Maria îl înduplecă pe "marele şi întunecatul nour plin de fulgere şi de trăsnete Şerban Vodă" să-i croiască o uliţă printre pometurile din grădina casei sale. Să-i zicem ulicioara Paris, Luminăţia Ta şi cel Dintâiu Domn, să treacă alaiul pe lângă Hanul Măriei Tale cu evlavie şi-nchinare, să crape mumbaşirii, să priceapă mujicii, să se-oprească cuconeturile din mahalaua Popii Istatie să privească la zorzoane, mărgele şi găteli, să râvnească parfetul la cornet d'amour, să suspine la brocarturi, borangicuri şi postavuri, cele din Englitera... Bine, zise Şerban Vodă. Şi-i făcu şi o Capelă de zid, cu pridvor şi chenare din piatră. Doamna Maria era "sârbcă de feliu, de la Nicopole" - după cum zice cronica lui Greceanu -, fata negustorului Ghencea, ucis de-un duşman al lui Vodă. Caii turcilor se-nverziră când trecură peste uliţa Doamnei podită cu lemn din Pădurea Antiotomană.
Anul 1683. Undeva, departe, Ludovic al XIV-lea, pentru a-şi afirma puterea asupra Europei, curtezane. Lux, plăceri, Parisul are febră. Maria Tereza a Austriei e muşcată de-o viespe la inaugurează Palatul Versailles. Curtea regelui asistă la orele de trezire, guvernare şi culcare ale Maiestăţii Sale. Galeria Oglinzilor tremură. Candelabrele de aur ard în lumina ochilor de subsuoară. Moare brusc. Turcii asediază Viena. Brutarii le coc croissante. Issac Newton se joacă cu un măr, îl scapă, se-nspăimântă, i se-aprinde mintea, cu gravitaţie. Petru cel Mare e la Moscova, la Moscova, la Moscova, unde nu mai ajung cele trei surori dintr-o piesă de teatru. De Cehov. Halley desenează un catalog cu stele. Vede o cometă. Cerul nu-l iartă. La Londra se-aprind primele lampadare cu ulei.
Vreo două sute de ani mai târziu, uliţa Doamnei se prefăcu în stradă. În 1860 e pavată cu granit din Scoţia. Hanul lui Şerban e dărâmat. Guvernatorul Câmpineanu pune peste pivniţa domnească prima piatră de temelie a Băncii Naţionale Române. Arhitectul e francez. Cimentul e franţuzesc. Tinichigiul e Th. Georgescu. Echilibru, distincţie, neoclasic cu mici influenţe raţioniste, leu. Faţada dinspre Doamnei, sau Aripa cea Nouă, e-n trepte de granit. Strada Doamnei e de-acum înainte supravegheată, monitorizată, semnalizată. Creditul Funciar Urban, Poşta şi Telegraful, Creditul Mobiliar Român, Camera de Comerţ şi Industrii, Caffe Bellevue, Birtul Duro, cafenelele Gagel şi Grunblath strălucesc la lumina lunii, bătrâna doamnă fără urechi, cum zicea P. Claudel. Un francez cu un pantof din satin. Contele de Saint Aulaire, un ambasador al Franţei în România, se-ntreba ce e România în lume. Îşi răspundea în limbaj diplomatic: pentru anglo-saxoni e petrol, pentru elite e caviar, pentru femei - broderii şi orchestre nesimfonice, pentru francezi e la table des valeurs. Şi, pe masă, o inimă-soră şi un creier-frate. Ficatul e din altă familie.
După moartea lui Şerban Vodă, averea Doamnei Maria a fost confiscată. Adunarea boierilor a refuzat să înscăuneze beizadeaua minoră. Familia doar se preface că are mare întristare, după cum observă Dimitrie Cantemir, de altfel, ginerele domnitorului. "Vreun adevăr atuncea nu se va putea găsi, ce era îndoire, sau va fi sau nu va fi." Cu venin de moarte a fost otrăvit ficatul Doamnei după uciderea preaputernicului Şerban Vodă de către rude, cum se zice. Cu otravă adevărată, Domnitorul.
În vremurile noastre, pe strada Doamnei se-nşiră magazine, restaurante folclorice, o cofetărie din Belgia, o bibliotecă, o tipografie, aceeaşi faţadă a BNR-ului care simulează, supraveghează, evaluează, monitorizează, activează, evacuează, semnalizează, fit and proper. Noroc că leul e uşor. Şi zboară. Din Bancă drept în ficatul trecătorilor. De-o viaţă, de-o poveste, de-o clipă. Şi gata.