Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Familia Botnariuc (I)


Radu Părpăuţă

16.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Primele imagini televizate le-am văzut prin '65-'66, în Ciurchi, la televizorul mătuşii Puşa. La noi în sat televizoarele au apărut la cîţiva ani după aceea. Eram cu mama şi cu soră-mea Doina. Mai tîrziu în seara aceea a apărut şi tata. El era întotdeauna ocupat, dar cînd venea el apoi venea! Împrăştia optimism, seninătate şi veselie, îi mobiliza cumva pe toţi, iar atmosfera se încălzea. Cred că soră-mea seamănă mai mult cu tata, eu poate doar în scris (laudă-mă gură!) am starea asta de veselie.

La televizorul mătuşii Puşa se transmitea, în imagini alb-negru, tremurătoare, circ. Era o transmisie directă de la Circul de Stat din Bucureşti. Circul era din China. Chinezii făceau tot felul de giumbuşlucuri cu nişte farfurii pe care le învîrteau cu ajutorul unor beţe. Pe urmă făceau piramide umane de şase-şapte inşi, după care piramidele se prăbuşeau, dar toţi gimnaştii cădeau în picioare. Toţi din casă oftam cu sufleul la gură, soră-mea se strîngea de frică la pieptul mamei (eram foarte participativi pe atunci) la căzăturile chinezilor care se transformau în sărituri ca de pisică - în picioare. După ce ajungeau cu bine la sol, ridicau toţi mîinile sus, ca să primească aplauzele spectatorilor, am priceput eu. Iar noi chiar aplaudam. Mi-au plăcut toate "numerele" (aşa le spunea o prezentatoare care traducea icnetele chinezilor: mau-hau-hu!), dar cel mai adînc mi-au rămas întipărite în minte două lucruri: zîmbetul încremenit al artiştilor chinezi şi, mai ales, pantalonii lor de mătase fluturînd.

Tanti Puşa, soţia lui nenea Sile, umbla printre noi, privitorii la televizor. Nouă, copiilor ne dădea bomboane şi caramele, iar mamei, nanei Luminiţa şi mătuşii Sanda le oferea lichior de mentă în nişte păhăruţe cît un cui, tivite cu auriu. La plecarea noastră avea să-i dea mamei nişte pachete de zahăr, portocale şi nu mai ştiu ce. Tanti Puşa era şefă la Unic, magazinul cel mai cel din centru, fusesem o dată acolo. Era "bine văzută" la serviciu şi toţi îi preziceau un viitor plin de succese în comerţ. Probabil că aşa ar fi fost, frumoasă, ambiţioasă şi descurcăreaţă, cum era. Dar Dumnezeu a voit altfel. Tanti Puşa, sărmana, avea să moară la cîţiva ani după aceea de un cancer care a terminat-o într-o lună de zile.

Lui nenea Botnariuc (mama îi zicea bădia Ghiţă) mătuşa Puşa nu-i dădea nimic. Nici el nu cerea, nici nu se uita la televizor. Părea încruntat mai tot timpul, iar cînd vorbea, rar, lua mereu peste picior pe cineva sau ceva, după care hohotea gros: Ho-ho-ho! Pe mine, copilul care eram, mă înspăimînta, dar nu din cauza încruntării lui, nici din cauza remarcilor lui satirice, ci pentru faptul că avea picioarele tăiate mai sus de genunchi, iar resturile picioarelor rămase erau acoperite în partea de jos cu un fel de tablă lucitoare tivită cu ţinte. Mult mai tîrziu aveam să aflu că nenea Botnariuc fusese un zdrahon înalt de aproape doi metri. Ajunsese pe meleagurile noastre din Ucraina, în condiţii niciodată elucidate, oricît m-am interesat pe la toate rudele. Lucrase la CFR, iar în timpul războiului, într-o noapte, s-a îmbătat criţă, crup, zicea tata, probabil de la celebra familie de industriaşi germani Krupp, furnizoarea de oţel pentru armata lui Hitler (şi "criţă" în limbaj popular înseamnă "oţel") cu un feldwebel german, un plutonier adică, despre care avea să pomenească toată viaţa - ăla cică l-a dus la rău - a adormit pe şine, iar o locomotivă care făcea manevre i-a tăiat picioarele. După aceea nu a mai băut nici un strop de alcool în viaţa lui, dar tot cu picioarele ciuntite a rămas.

Tanti Sanda, sora cea mare a mamei şi soţia lui bădia Ghiţă Botnariuc, l-a îngrijit pînă la moartea lui, care a survenit pe un fond de astm prin anii '70 ai secolului trecut. Bădia Ghiţă petrecea toată ziulica în casa din Ciurchi, jucîndu-şi nepoţii şi nepoatele pe tablele acelea lucitoare şi ţintuite, care-i ţineau loc de genunchi, şi făcînd calcule peste calcule privind numerele posibil cîştigătoare la pronosport. Nu ştiu dacă ştia ceva despre calculul probabilităţilor, dar el asta făcea: empiric, adunînd, scăzînd, socotind şi răssocotind numerele. Participa săptămînă de săptămînă la pronosport şi, după ani şi ani de participare, calculele lui au dat ceva roade: a cîştigat o excursie la Moscova. Bineînţeles, cu cioturile lui de picioare nu s-a încumetat să meargă în capitala măreţei Uniuni, nici nu prea îl interesa. A vîndut biletul subpreţ la cineva. Fireşte, cîştigul excursiei a fost mult mai mic decît suma de bani cheltuită de-a lungul anilor ca participant la pronosport sau pronoexpres, dracu' mai ştie care. Mai probabil că participa la amîndouă, dacă socotesc faptul că mătuşa Sanda se plîngea mereu mamei că trebuie să-i dea mereu bani pentru "prostiile" lui.

Aşa mi-l amintesc pe nenea Botnariuc: un trunchi gros de copac, tăiat scurt şi acoperit cu tablă, cum văzusem la teiul lui Eminescu din Copou. Ţin minte şi capul lui tuns "zero", cu firişoare sure de păr, un cap ca o ghiulea masivă, ghiulea aplecată asupra unor hîrtii şi calculînd cu un creion bont în mînă. Uneori ţinea în braţe vreun nepoţel, cel mai adesea pe Măriuţa, fetiţa mătuşii Puşa, nepoţica lui preferată, care avea pe atunci vreo patru-cinci ani. O învăţa să-i spună lui Augustin "boule!" Iar Augustin, omul lor de casă, îi spunea Măriuţei:
- Nu, fetiţa, nu! Nu-i spune "boule" lui nenea, că nenea îţi aduce lăptic.
- Atunci spune-i "vacă", hohotea nenea Botnariuc.

Augustin ăsta era un terchea-berchea venit de niciunde, un homeless (scriu şi eu aşa ca să mă arăt mai cult), aciuat nu se ştie cum la ei. Dormea într-o cămăruţă mică din curte, alături de coteţul găinilor. Bea zdravăn cînd avea ce sau cu ce, bani adică. Le făcea mici servicii, cum ar fi acela de a merge în fiecare dimineaţă, cu noaptea-n cap, să stea la rînd la lapte. N-avea neamuri, n-avea buletin, vai de capul lui. Cînd a murit (l-au găsit înecat în propria-i vomă), nenea Sile a bătut pe la multe uşi ale autorităţilor ca să-l poată îngropa - Augustin n-a lăsat nici un act prin care să se dovedească precum că a existat. Nici măcar nu ştiau cum îl cheamă - doar Augustin.

De fapt, numai mila mătuşii Sanda, soţia lui nenea Botnariuc, l-a ţinut acolo pe Augustin, că mare folos n-aveau din partea lui, mai mult încurca lucrurile, uita uşile deschise pe la magazii, lăsa totul vraişte "cînd ţi-era lumea mai dragă" (aşa zicea tanti Puşa) şi pleca la beţivănit. În general, cum se apuca de treabă, o şi lăsa. "N-am stare", se scuza el după aceea. Lăsa totul de izbelişte, pleca şi se oprea în prima crîşmă. Cînd n-avea bani, ceea ce se întîmpla cel mai des, strîngea resturile şi paharele de pe mese în locul chelnerului şi le ducea la bar. Astfel căpăta un păhărel de ţuică din cea mai pururoasă.

Dar mătuşa Sanda îl accepta, aşa cum primea de prin mahala toţi cîinii vagabonzi. Cînd umbla prin curte, veneau în urma ei vreo patru-cinci cîini, nişte cotarle dintre cele mai jalnice, pisici, o mulţime de pui de găină lăsaţi de cloşcă, răţuşte şi cîte alte orătănii. Aşa mi-am închipuit întotdeauna pe Sfînta Duminică sau pe Sfînta Vineri din basme, ca pe mătuşa Sanda: mică, smochinită şi galbenă la faţă ca turta de ceară, cu fustele cernite măturînd curtea şi cu liota de lighioaie după ea.

Mătuşa Sanda era sora mamei cea mai mare. A trăit 89 de ani, a murit prin '95-'96. Mergeam des pe la ea în ultimii ei ani de viaţă, fiindcă Monitorul, actualul Ziarul de Iaşi, avea redacţia pe lângă locuinţa ei din Ciurchi. Aici mătuşa Sanda a avut restaurant în anii războiului şi pînă i l-au luat... ăia, aşa zicea.
- Am făcut două vagoane de mâncare la viaţa mea, Radule.

A fost un birt păcătos, de mahalagii săraci, cu carnetul"pe datorie", cu hoţi, cuţitari, curve. Pe timpul lui Antonescu, evreii nu mai aveau voie să facă comerţ, aşa că mulţi români au ajuns să înfiinţeze dughene şi crîşme. Aşa a înfiinţat şi nenea Botnariuc. Însă mătuşa Sanda n-a ştiut de lumea mare, de politică, de chestii de astea. Ea era cu casa, copiii, nepoţii. Sunt vestite în familia noastră replicile ei aiuritoare. Nenea Sile, băiatul ei, se ocupa cu sportul, mai tîrziu a fost administrator la Poli Iaşi. Într-un noiembrie ploios, au mers neanea Sile şi tanti Puşa la Galaţi să susţină pe Politehnica la un meci cu gălăţenii. Era ploaie, frig şi pe deasupra Politehnica a pierdut cu 1 la 7. Vin ăştia rebegiţi, răguşiţi de cît susţinuseră echipa şi mătuşa Sanda îi întreabă de ce sunt aşa supăraţi.
- Am pierdut, mamă, ne-au bătut cu 7 la 1, a zis nenea Sile.

Iar mătuşa Sanda:
- D-apoi cum să nu vă bată, dacă-s 7 pe 1?!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer