Familia Botnariuc (II)

Nana Luminiţa (ea m-a botezat, de aceea am fost învăţat de mic să-i spun "nană") avea un fel de sfiiciune ca şi mamă-sa, tanti Sanda, sfiiciune care putea fi luată şi drept delicateţe. A învăţat bine la liceu şi ar fi vrut, dar nu cu destulă tărie, să dea examen la filologie. Dar sfiiciunea şi filologia nu erau mărfuri vandabile în anii aceia, anii '50 ai secolului trecut. Nenea Ghiţă a mirosit unde "bat vremurile" şi şi-a îndrumat fiica să facă "marxism-leninism", care după aceea a fost rebotezat "ştiinţe social-politice", dar era aceeaşi cioară numai că vopsită. Numai aşa îţi asigurai o "situaţie serioasă" în anii respectivi, nu cu filologia. Drept urmare, cumintea şi robacea nană Luminiţa a urmat facultatea respectivă, cu toate că în anii aceia sfiiciunea şi buna cuviinţă la o facultate şi în general în societate nu prea cadrau cu imperativele noului "ev aprins": erau socotite sfidare la adresa mîrlănimii.

După aceea nana Luminiţa a predat toată viaţa "socialismul ştiinţific" (probabil că mai exista şi un "socialism neştiinţific") la facultatea de medicină. Ei însă i-ar fi plăcut mai mult "economia politică", dar... aşa a fost să fie. Aşa i se confesa mamei. Cu toate că mama îi era mătuşă nanei Luminiţa, copilăriseră împreună, fiind cam de aceeaşi vîrstă: mătuşa Sanda, mama nanei Luminiţa, era "ţaţa", adică sora cea mai mare (din nouă fraţi), iar mama era sora cea mai mică. De aceea mama şi nana Luminiţa erau de vîrste apropiate, au copilărit împreună şi au rămas bune prietene toată viaţa. Nana Luminiţa venea des pe la noi şi vorbeau la o cafea sub nucul din curte, bucurîndu-se pentru cîteva clipe de iluzia eternei purităţi a copilăriei: trăncăneau, rîdeau ca două fete nebune, cum trebuie să fi făcut în anii copilăriei şi adolescenţei.

Cu tot socialismul ei ştiinţific, nana Luminiţa era credincioasă, dar, bineînţeles, îşi ţinea ascunse convingerile. Tîrziu, pe vremea lui Ceaşcă, cînd vremurile se mai relaxaseră, îndrăznea să meargă la biserică, măcar de Paşti sau la cîte o pomenire a unei rude. Se temea totuşi să n-o vadă vreun student de-al ei, fiindcă era înaltă (semăna cu nenea Ghiţă, hoholul, cum poreclesc ruşii pe ucraineni) şi la scoaterea afară a Sfîntului Aer, bunăoară, apărea printre ceilalţi credincioşi ca "un măgar între oi" (aşa îi spunea rîzînd mamei).

La una dintre aceste întîlniri-confidenţe între mama şi nana Luminiţa m-am băgat şi eu în discuţie. M-am plîns de profesoara mea de socialism ştiinţific de la facultate. Era o tipă înaltă, slabă, cu mişcări ţepene, aşa cum apar scheletele în filmele horror. Mai mereu avea pe buzele vinete urme rămase probabil de la iaurtul pe care-l îngurgitase în pauză. Dar şi mai şi era limbajul prelegerilor ei: un limboi de lemn sadea, fără pic de imaginaţie. Măcar să-şi fi pigmentat lecţiile cu ceva mai uman: vreo amintire personală, vreo glumă. Nimic! În totul semăna cu un cioclu, care respecta la milimetru momentele ceremoniei funebre, mai ales că pomenea la tot pasul de socialismul care ar fi groparul capitalismului. Aşa cică a scris unul din cei patru clasici: Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc, Barbă Deloc (Marx, Engels, Lenin şi Stalin), care au rămas apoi trei, fiindcă pe ultimul l-au ras de tot.

M-am plîns nanei de această profesoară-cioclu fără vreun gînd anume, doar ca să-mi vărs năduful.
- Mă apucă dracii, i-am zis, cînd mă gîndesc că peste o săptămînă va trebui să dau examen cu cioclul ăsta.

Cînd colo, nana Luminiţa îmi zice pe neaşteptate:
- Lasă că am să vorbesc eu cu ea şi n-o să aveţi nici o problemă la examene.

Am insistat să nu vorbească, ea îmi spunea că e un nimic la urma urmei şi, tot ciorovăindu-ne, discuţia a deviat spre altele şi a rămas totul în coadă de peşte.

În ziua examenului, eu şi soţia ne-am lăsat instinctiv printre ultimii la examinare. Nişte antene ultrasensibile ne transmiteau că am putea să avem "pilă". Înaintea noastră Cioclul a făcut cu ou şi cu oţet pe o colegă, care pînă la urmă a primit un cinci tras de păr, cum se zice. Cînd am început eu, am simţit din tonul schimbat al Cioclului, aproape mieros, că nana Luminiţa vorbise cu ea. Am înşiruit ca pe aţă cîteva perle din barbologia uzuală, soţia la fel, Cioclul ne-a pus cîte un nouă (zece probabil că ar fi bătut la ochi) şi am ieşit afară cu sentimentul de "of, bine c-am scăpat" amestecat cu niţică ruşine. Şi cu asta basta. De abia după ani am destăinuit unora dintre colegi chestiunea cu "pila" noastră.

Nana Luminiţa, cu toate că a învăţat pe brînci, a ieşit la pensie tot lector de socialism ştiinţific (de ce nu a mai înaintat în grad am să vă spun mai încolo). Nenea Sile însă, cu toate că nu a învăţat mai deloc, a ajuns la un moment dat pe cai mari, mă rog, medii. A fost ucenic la Atelierele Nicolina, a şi lucrat ca muncitor un timp. În vremea asta a adus acasă să se mîndrească nişte tăvi de tinichea făcute de mîna lui. Taică-său, nenea Ghiţă Botnariuc, i-a zis atunci:
- Sile, băiatule, de ce nu faci nişte tăvi de astea pentru noi? Să facă mă-ta cozonaci în ele.
- Ce? s-a burzuluit Sile. Vrei să fur de la clasa muncitoare?

Era îndoctrinat rău, săracul Sile, în anii aceia, asta şi pe fondul naivităţii lui, fiindcă uneori nenea Sile era cuceritor de naiv, ca şi soră-sa Luminiţa, ca şi mama lor, mătuşa Sanda. Era un tembel naiv de tot hazul. Odată, văzînd că în interiorului televizorului este praf (o fi fost acelaşi televizor la care am văzut prin '64-'65 circ chinezesc?), Sile a luat aspiratorul şi a început să-l cureţe. Bineînţeles, televizorul, unul din acelea vechi, cu lămpi, s-a defectat, că nici zece meşteri nu l-au mai putut repara după aceea. Alta şi mai şi: În curticica din Ciurchi era un bolovan de smoală (adus pesemne de Augustin, care avea "păsărica" asta, să adune lucruri inutile). Într-o zi călduroasă de vară, o cloşcă cu pui s-a cuibărit pe acest bolovan. De la căldura de afară şi de la căldura cloştii, smoala s-a înmuiat şi puişorii au intrat cu picioruşele în smoală. I-a scos mătuşa Sanda din smoală, dar puişorii erau plini de smoală pe picioruşe, parcă erau încălţaţi cu nişte elegante ciuboţele negre. Ce-i de făcut? Mai firoscos, nenea Sile a luat nişte benzină şi, pui cu pui, le-a curăţat picioruşele cu benzină. Fireşte că bieţii puişori au murit după aceea.

Naivitatea poate fi la unii prostie de-a dreptul. În cazul lui nenea Sile aş zice că naivitatea lui a căpătat cu timpul nuanţe tot mai accentuate de viclenie. Ştiţi cum scrie Eminescu despre Cătălin din Luceafărul: "copil viclean". Ei, bine, nenea Sile a ajuns un copil mare viclean. A dat la o parte concepţia lui din prima tinereţe despre clasa muncitoare şi s-a dat după vremurile ceauşiste, cînd se fura pe ruptelea, hai s-o spunem pe-a dreaptă! A furat (de la clasa muncitoare sau nu, dar a furat) cît a putut. Îmi amintesc cum a ascuns odată la noi la ţară o maşină plină de piese auto, de kerosen şi de nu mai ştiu ce. Era vizat la serviciu şi se temea de controale la apartamentul lui din Păcurari sau la casa din Ciurchi.

La Nicolina s-a băgat în mişcarea sportivă, a făcut şi ceva sport, apoi a intrat în administraţia sportivă. Pe urmă a ajuns într-un post cheie la echipa de fotbal Politehnica Iaşi. El era cel care livra banii la meciurile aranjate. Mi-a povestit multe şi cu amănunte despre chestiunile astea cînd era pensionar. I-am spus să le dăm la ziar.
- Nu, mi-a zis, mă mai duc pe la ăia şi...