Plămădeli

Am înţeles încă de foarte mică faptul că eram săraci. N-aş putea spune că asta mă făcea nefericită. Nu. Anumite dureri, cum am arătat deja, totuşi existau. Dar cum pătrunde ideea de sărăcie, durerea sărăciei în sufletul copilului? În chip simplu şi naiv, fireşte. Nu ai pantofiorii pe care-i voieşti, aşa că suferi. De fapt, nu ştim exact. Cum pătrunde noţiunea de pedeapsă, de Doamne-Doamne într-un copil? Cum se infiltrează ideea de răsplată, de dreptate? Ce-o făcea pe mama să-i fie urît singură la săpat? Nu ştim de fapt. Explicaţiile date de psihologie, iertaţi-mă, mi se par atît de amuzante. Citeşti cărţi peste cărţi de psihologie şi îţi dai seama că asta nu te ajută cu nimic, n-ai înaintat nici cu o cirtă şi nici cu o iotă în priceperea vieţii tale şi a vieţilor celor din jurul tău. Aşa mi se pare, iertaţi-mă.

Mama mă deconcerta mereu. Cîteodată mă mîngîia peste măsură, îmi făcea toate voile, stătea mereu cu mine pînă cînd nici eu, copil mic, nu mai doream; şi cred că aveam conştiinţa de copil apăsată pentru că simţeam că nu merit toate acestea şi nici măcar nu mă mai recunoşteam în apelativele drăgăstoase cu care mă copleşea.

Iar în alte dăţi, de cele mai multe ori, s-o spun pe dreptate, era rigidă, indiferentă şi rece ca un zid de pivniţă. Mai mult, era răutăcioasă fără motiv. Manifesta, de pildă, o ură ciudată, fără motiv pentru cea mai bună prietenă a mea, Iulia (o chema de fapt Julieta, dar noi îi spunea aşa, mai tradiţional ardeleneşte - Iulia). Cînd o vedea pe Iulia venind la mine, mama închidea repede uşa, dar nu cu cheia, ci ridica de mîner în aşa fel ca Iulia să nu poată deschide; era prea mică şi prea naivă ca să-şi dea seama, fiindcă cei mici cred că şi adulţii sînt ca ei.

Şi încă o ciudăţenie din acestea. Cînd ne trezeam dimineaţa, ne îmbrăcam, după care mama mă punea în genunchi să mă rog împreună cu ea. Am simţit de la început o aversiune pentru rugăciunea asta. Picoteam în timpul ei sau mă făceam că picotesc. Cu timpul aversiunea s-a accentuat. Era şi lipsită de sens rugăciunea asta, pentru că mama nu era nici pe departe o habotnică, la biserică mergea din an în Paşte; respecta sărbătorile, pomenile, dar atîta. Nu ştiu de ce mă încorseta şi pe mine în rugăciunile ei; poate o anume obişnuinţă, necesitatea ei de a se respecta datina. În orice caz, de multe ori îmi ziceam în gînd: "Ajută-mi, drace, să nu mă mai cheme mama la rugăciune". Că auzisem şi eu de dracul şi ştiam că este împotriva lui Dumnezeu.

Se întîmpla să plîng după astfel de comportări ciudate ale mamei, alteori izbucneam în acte de violenţă. Dar în timp totul a crescut într-o adversitate ascunsă împotriva mamei, ce prindea tot mai multe rădăcini în adîncul fiinţei mele. Cu vîrsta începeam să pricep o serie de comportamente ale mamei. Înţelegeam acum, de exemplu, că iubirea ei prea mare pentru mine o făcea atît de posesivă (îi muriseră doi copii înainte) încît îi închidea fără rost uşa Iuliei. Dar, cu toate că înţelegeam acestea, adversitatea ascunsă creştea pe măsură ce intram în adolescenţă. În orice caz, tot ce venea din partea mamei (şi a tatei, ajung acuşi şi la el) era cumva nepotrivit, străin mie, provocat de cauze misterioase, neînţelese, asemeni vaietelor cucuvaiei, pe care le auzeam uneori noaptea cînd nu puteam să dorm.

Împrejurări ca acestea două mi-au modelat sufletul. Sigur, nu-mi dădeam seama de toate astea, de ce creştea în mine apa neagră a nemulţumirii, care mă îndrepta spre mocirla urii, fiindcă, la drept vorbind, puţini dintre noi sîntem conştienţi de ceea ce a stat la temelia conştiinţei noastre. Eh, prea puţini, poate filosofii, poate marile conştiinţe ale omenirii, sînt cei cărora viaţa li se confesează asupra planurilor în ceea ce-i priveşte. Viaţa îşi urmează calea ei biruitoare şi ostenitoare deopotrivă, ca să mai aibă grija explicaţiilor faptelor sale, deciziilor care doar nouă ni se par bune sau rele, pline de succese sau de insuccese. Viaţa nu discută cu nimeni despre toate cele ale omului, iar acestuia nu-i stă în putinţă s-o ajute. Numai noi, prin faptele noastre, punem piedici vieţii adevărate din noi. Cum anume? mă veţi întreba. Păi, da, al naibii îi mai punem piedici vieţii adevărate din noi. Nu vedem copacul din noi, minunatul copac care sîntem. Ne îngrijim ba de ramurile lui şi lăsăm de izbelişte frunzele, ne căutăm rădăcinile, dar uităm lăstarii firavi ai dragostei din vîrf lăsaţi sub soarele pîrjolitor... şi tot aşa. Daaa, uităm mereu că sîntem un univers.

Noi însă ciuntim copacul vieţii noastre, îl îmbolnăvim cu tot felul de boli. Şi ştiţi cum? Ne amestecăm mărginirea în modelarea nemărginirii lui nemuritoare. Pentru asta am inventat o mulţime de lucruri cum ar fi concepţiile despre lume, filosofiile, religiile şi alte noţiuni generale, mai bine zis, prejudecăţi generale, cum ar fi hazoasa psihologie, de care v-am vorbit mai sus.

Nici eu n-am făcut excepţie. Cum am depăşit vîrsta primei copilării, în sufleţelul meu au năvălit, la început în chip naiv, noţiunile de sărăcie, de pedeapsă, de Doamne-Doamne. Şi acestea au început să mă plămădească după criteriile ciuntite ale necesarului, ale semnificativului, ale bunului simţ...