Divagaţii despre salcie şi locuitoarele ei (I)

Virgil mi-a dat butaşii de salcie. Am nimerit, nu ştiu cum, într-o seară de primăvară la el, cînd erau acolo Lucica, Sergiu şi Liliana. Am băut o băbească neagră "de moravuri uşoare", îi ziceam eu, de-ţi plescăia îndată limba şi ţi se ascuţea mintea. Am luat pe unii profesori de la şcoală la bani mărunţi, am înjurat toţi politicienii, după datina românească, şi, după aceste mizilicuri, ne-am luat apoi să discutăm despre Grigore Leşe. Atuncea m-am apucat să le cînt, eu, afonul:
Refrenul Viţă verde iadăra îl cîntam cu toţii, cînta şi Virgil, care era mai morocănos de felul lui. Nu l-am auzit cîntînd niciodată pînă atunci şi, vai! nici după aceea.

Toate astea se petreceau sub salcia din spatele casei lui Virgil şi a Lucicăi. Mi-a plăcut tare mult salcia aceea. Cred că le-am spus chestia asta de vreo zece ori în seara aceea. A doua zi Virgil mi-a trimis prin cineva mai mulţi butaşi de salcie groşi cît degetul. Am sădit un butaş, care în cîteva zile a şi dat frunzuliţe. În cinci ani salcia era deja mare.

Virgil a murit, sărmanul. Nu a mai apucat să vadă salcia mare.

... Acum, salcie-sălcioară, ai rămas verde numai pe poale. Crengile de sus ţi s-au uscat, arată ca nişte mîini schilave de păcătoşi care cer îndurare cerului...

Mă cheamă mama într-o duminică, pe la zece dimineaţa, să ies afară. Ies puţin enervat ("ciocăneam" un text urgent pentru o revistă): "Ce-i? Ce-i?" Dar... ooooo! Pe crengile şi crenguţele uscate ale sălcioarei mele foşgăiau, se frămîntau, se certau, dansau, agitîndu-şi aripile, cete şi cete de grauri. Să fi fost, fără exagerare, vreo trei sute de păsări. Făceau o gălăgie atît de mare, că nu se mai auzeau nici manelele proastei din vecini care se delectează în fiecare duminică cu astfel de producţii. Abia dacă se auzeau clopotele bisericii.

Ce să fie oare? O reuniune de băbăciuni ce-şi mîrîie viaţa cu pişvaser de cafea, cu croşetat şi bîrfe ca desert? O sesiune guralivă de terapie în grup de la "Alcoolicii anonimi"? Sau o şedinţă de comitet executiv? Îşi umflau guşuliţele şi sîsîiau şi fluierau în contradictoriu se pare. Treceau de pe o creangă pe alta, nu se înţelegeau probabil şi reveneau pe vechea creangă. Din cînd în cînd grupuri de zece - douăzeci zburau, dar se întorceau. Ce vor fi discutînd? Problema migrării? Greu de crezut. Graurii sînt în octombrie încă la noi. Nu pierd ei recolta de struguri! Se îngraşă bine şi pe urmă pleacă. Şi acum arată bine după ce s-au înfundat cu cireşe: sînt graşi, negri-lucioşi, cu "puchiţei" albi. Mai spre toamnă devin mai cenuşii. Iar prin martie, cînd vin (uneori vin şi la sfîrşitul lui februarie), sînt frumoşi tare, tot închişi la penaj, dar cu irizaţii spre verde şi violet, şi cu picăţele albe; sînt mai slabi, înfometaţi bănuiesc. Atunci se urcă pe crengile cele mai de sus şi încep să fluiere drăgăstos, încercînd să atragă partenere. Uneori întorci capul, ţi se pare că te-a fluierat cineva.

În duminica aceea am vrut să stau la masa de sub pletele tale, dar ţi-ai găsit! Graurii care şedinţau mîncau cireşe (de unde le-or fi aducînd? noi nu mai aveam) şi lăsau sîmburii să cadă. Poc! poc! răsuna masa, care s-a pătat toată, noroc că nu era nici o faţă de masă pe ea. Pe la ora 1 mai erau vreo cincizeci. Şedinţa se terminase. Cei rămaşi nu mai făceau deloc gălăgie. Stăteau tăcuţi sus-sus, parcă melancolici, umflîndu-şi penele în adierea vîntului. Ce hotărîre vor fi luat?

Ce frumoasă eşti, salcie, primăvara! Ca o adolescentă, care lasă boalelor blugii uniformizanţi şi îmbracă o rochiţă juvenilă, iar ochii ei rîd şi spun cu inocenţă: Vedeţi-mă ce frumoasă sînt!

Aşa şi tu! Vînturile primăverii îţi rup şi-ţi aruncă cît colo crenguţele uscate, ploile de primăvară te spală de lipul iernii, iar căldura te dezgheaţă din criza în care stăteai amorţită. Şi îmbraci pe nesimţite rochiţa galben-argintie cu muguri de primăvară. Pletele îţi cresc tumultuos şi stai cu ele în jos, peste ochi, parcă ruşinîndu-te de frumuseţea ta. Ca o adevărată Cuminţenie a Pămîntului, îţi ţii în braţe, ruşinată şi tremurătoare, sînii îmbobociţi ai frumuseţii tale, iar borangicul gălbior mai mult te dezgoleşte, frumoaso, decît te acoperă. Ce răpitor de frumoasă eşti!

Şi-ţi vin în ramuri, slăbite şi obosite, rîndunici care au iernat pe stîncile Gibraltarului sau, cine mai ştie, pe coasta Africii. Se odihnesc puţin pe crengile tale primitoare şi apoi hai! la treabă, că trebuie cuib: "Îl facem tot sub streaşina casei, mai aducem ceva lut şi paie şi-l reparăm pe cel de anul trecut", ciripesc preocupate.

Pe cîţi nu primeşti, salcie-sălcioară, zeiţă nepăsătoare şi languroasă, în ramurile tale binecuvîntate!

Poposesc vrăbiuţele, care zboară din infernul cuibului familial de sub streaşina casei, ca să se defuleze un pic bîrfind-ciripind. Adastă presurile modeste, apar şi dispar pe nesimţite. Se cocoaţă un măcăleandru, foindu-se cu cioculeţul în sus: se mîndreşte infamul că a prins o gîzuliţă, care încă se zbate - ce te semeţeşti, măi bondocule, măi guşuliţă roş-portocalie? Prin octombrie, cînd vînturile şi ploile reci încep să agite frunzuliţele galben-ruginii în tinctura amară a toamnei, vin botgroşii de peste Marea Baltică, din Scandinavia cea hain de friguroasă. Uite şi piţigoii cu penet fistichiu ce vin dinspre lacurile mazuriene. Îşi balansează cozile huţa-huţa codobaturile alb-gri, cu bărbie neagră, aşa cum echilibristul pe sîrmă îşi cumpăneşte mersul cu o prăjină; mama le zice fîţaci, fiindcă dau din coadă mereu: fîţ-fîţ! Cintezele vin ca la casa lor în salcie, pentru că sînt învăţate cu pădurile de sălcii din Delta Dunării. Îşi fac la bifurcaţia crengilor cuiburi din scoarţă de copac, muşchi şi paie, mascîndu-le măiestru cu licheni. Femeiuşca-mămică cu puii pleacă toamna spre Golful Piersic, poate la coşbucianul Bab-el-Mandeb ("Sînt, paşă, neam de beduin / Şi de la Bab-el-Mandeb vin"), însă bărbătuşul rămîne pe loc să admire ultimul vals al frunzelor toamnei cu cadenţa lui misterioasă şi îndurînd apoi gerurile iernii noastre. D-apoi ciocănitorile numite pe la noi şi ghionoi! Mai nu este zi ca pe la 8-9 dimineaţa să nu declanşeze sirena începerii lucrului: Ţîc-ţîc-ţîc! vin în zbor săltat. Toate în salopete elegante, de trust serios: cu roşu, cu negru şi cu alb. Se prind hotărîte de crăcile uscate şi încep să le verifice: toc, toc toc, toooc! Urcă în susul crăcii ca nişte electricieni cu căngi la picioare (cum vedeam în vremea copilăriei, cînd s-a electrificat satul) şi iar se opresc cu verificatul: toc, toc, toc, toooc! cu precizia lipsită de emoţie a unor mecanici. Tocmai sus pe crengile uscate se giugiuleşte o pereche de porumbei guleraţi. Băieţii vecinilor, pasionaţi de porumbei încă din adolescenţă, le-au făcut adăpost, iar hulubaşii nu mai au grija pisicii sau a hranei - nu fac decît să se drăgostească.
- Vezi tu, Marie, hulubii aceia de sus? Sînt dragostele noastre, a mea şi a ta.
- Iar mă iei cu vrăjeli.
- Na şi tu! Vrăjeli! În fine, o vrajă se poate să fie. Porumbeii ăştia, care se uită cu ochişorii ca boabele de piper fix la noi, au privirea păsării calandrinon cea vrăjită.
- Ce pasăre calandrinon?
- Un fel de ciocîrlie.
- Aaa, calandra, adică ciocîrlie în italiană (Maria mea a stat mai bine de doi ani în Italia).
- Vezi că ştii? Cum zboară ciocîrlia?
- Ştiu, vertical.
- Da, ea zboară ca o săgeată între cer şi pămînt. E mesagerul lui Dumnezeu pe pămînt.
- Unul din mesageri. Şi cu privirea ce-i?
- Cînd calandrinonul nu se uită la omul aflat pe patul morţii, omul acela va pieri; iar cînd nu-l slăbeşte din ochi pe bolnav, aceluia îi este hărăzit să scape cu zile, ba chiar se zice că bolnavul se vindecă datorită privirii intense a păsării calandrinon. Aşa se întîmplă şi cu dragostea. Ea nu vede nici o greşală, nici greutăţile vieţii, nici o necuviinţă. Priveşte numai binele şi lumina, aşa cum păsările îşi arată bucuria la înfrunzirea luminoasă a pădurilor, aşa cum, dacă aduci lumina în întuneric, aceasta cu atît mai mult luminează. Dragostea, ca şi pasărea calandrinon, nu vrea să vadă întunericul, întoarce capul de la el, fiindcă, dacă se uită în întuneric, piere dragostea.
- Apostolul zice că dragostea nu gîndeşte răul.
- Aşa e. Şi se urcă pînă la cer. Asemeni ciocîrliei - drept în sus, ca o săgeată.