Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Divagaţii despre salcie şi locuitoarele ei (II)


Radu Părpăuţă

28.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cucul e trecător rar prin salcie. Pe vremea cireşelor vine fîlfîind greoi şi se aşază pe o creangă. Suflă din greu desfăcîndu-şi aripile şi ciocul, îşi strigă numele de cîteva ori şi apoi pleacă.

De fapt, nu îşi strigă numele, spun legendele. Pasărea numită "cucu" ar trebui să o numim corect "sava". Cică erau doi fraţi Cucu şi Sava, care mergeau la cules fructe de pădure. Şi Cucu, fratele mai mare, s-a rătăcit, iar mezinul a pornit în căutarea lui: Cucu! Cucu! Cucu! Oricît l-a strigat nu l-a mai găsit. Cum să se întoarcă acasă fără frate-său? Nu se poate! Şi bietul Sava a rămas în pădure, strigîndu-şi plîngînd fratele: Cucu! Cucu! Cucu! Atunci lui Dumnezeu i s-a înmuiat inima de el şi, pentru dragostea lui de frate, l-a prefăcut pe Sava într-o pasăre. Dar chiar şi pasăre el tot îşi strigă fratele, umblînd din pom în pom: Cucu! Cucu! Însă numai de la Bunavestire pînă la Sînziene. După aceea Dumnezeu îi închide gura.

Alţii spun că păcătoasa de cucoaică îl strigă în van pe cuc: cucu! cucu! Cucoaica a făcut păcate cu zglobiul de pănţăruş, o păsărică ce-şi face cuibul prin tufişuri şi buruieni. Aflînd că este înşelat, cucul a zburat pînă hăt la Dumnezeu să se jeluiască. Văzînd o aşa pioasă faptă, Domnul l-a oprit pe cuc în cer, ca să-i cînte Lui. Şi pe cucoaica cea desfrînată a lăsat-o pe pămînt să cînte la cei păcătoşi, iar pănţăruşul să-i fie slugă. De atunci cucoaica îşi caută în zadar bărbatul: cucu! cucu! dar nu-l găseşte, fiindcă, cum spuneam, acesta este luat la sînul lui Dumnezeu.

Iar pănţăruşul, drept pedeapsă, îi cloceşte cucoaicei ouăle şi-i scoate pui. Îl vezi pe bietul pănţăruş prin tufişuri şi fîneţe sau chiar prin grădini cu boscheţi. L-am văzut şi eu de cîteva ori în tufele de liliac şi de trandafir japonez de sub salcie. Pe aici stă, nu se aventurează sus, în salcie. Sfîr-sfîr, trece doar de la o tufă la alta. Îşi face cuib pe la sfîrşitul lui aprilie într-o îndesitură de rămurele şi cloceşte. Greu să-i găseşti cuibul şi, în genere, greu vezi pănţăruşul. E foarte vigilent şi iute. Mîţa noastră prinde hăbăuce de vrăbiuţe, chiar şi mierle, dar n-am văzut-o niciodată cu pănţăruş în bot, deşi acesta ţopăie mai mereu pe sub nasul ei.

Pănţăruşul e tare mic, motiv pentru care mai este numit ţînţăruş, nuculiţă, sfredeluş, ochiul boului şi în alte feluri. Ne minunăm la tv de micimea unor păsări exotice, dar unele specii de colibri sînt mai mari decît ghemotocul de pene cu gheruţe numit pănţăruş. Mic-mic, dar e frumuşel: cît o nucă, rotunjor, dar semeţ, cu pieptul bombat (poate de aceea îi zice pănţăruş, de la "panţîr" - un cavalerist împlătoşat de odinioară), neastîmpărat şi cu penaj maroniu deschis, asemeni cafelei cu lapte, ca să vă faceţi o idee. E un curăţător de soi, un mister Moscolo în miniatură, mănîncă păianjeni şi alte gîzuliţe de pe frunzele plantelor.

M-am oprit asupra lui pentru că puţini mai avem ocazia să vedem pănţăruşul. După ce l-a pedepsit Dumnezeu, conform legendei, acum îl pedepsim noi, oamenii, eliminînd toate tufele de pe pajişti, de pe fîneţe şi din grădini, care, chipurile, sînt "inestetice" şi ne scad producţia agricolă. Iar sărmanul pănţăruş dispare odată cu aceste tufe.

Într-un an a venit un cuc, s-a aşezat pe o cracă, a bătut din aripi şi a început să cînte - vai de mine!
- Cu-cîc! Cu-cîc!

Sărmanul, nu putea să cînte ca lumea. S-a aciuat înspre Anisii, în pomii din grădinile de acolo. Cînta acolo peltic:
- Cu-cîc! Cu-cîc!

Dealul din partea aceea e sterp, cu sol sărăturos, nu are pădure. Cresc numai tufe de porumbele şi cîte-un salcîm prizărit. Cucii vin în dealul de pe partea noastră, unde este pădure destul de mare. Am bănuiala că bietul cuc peltic a fost alungat de ceilalţi cuci. Cucii pare că au aceleaşi năravuri ca şi oamenii. Cine iese din rîndul lumii, se evidenţiază într-un fel sau altul, e ostracizat de gloată. Ca bietul Oblio, cel cu capul rotund. În ţara ţuguiaţilor cel cu cap rotund e un paria.

Aşa şi cucul peltic. Şi-a dus zilele în izolare. A venit şi al doilea an. Tot acolo şi tot aşa:
- Cu-cîc! Cu-cîc!

Pe urmă nu ştiu ce s-a mai făcut cu el.

Beau cafeaua la masa de afară. E vînt şi deodată salcia, draga de ea, mă mîngîie pe obraz cu pletele-i unduioase şi lungi pînă în pămînt. Daaa, trebuie să simtă cumva că o iubesc, numai că ea e o timidă; îşi arată greu sentimentele. Nu e o expansivă. Ca şi mine.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer