Divagaţii despre salcie şi locuitoarele ei (III)

Salcie, salcie pletoasă, primeşte la sînul tău şi păsările nopţii, tot aşa cum mîngîi cu pletele tale unduioase toate păsăruicile zilei venite de cine ştie unde. Primeşte-le în crengile tale, ocroteşte-le, odihneşte-le în şuşuitul adormitor al iatacului tău de borangic vegetal, lasă-le să-şi tragă sufletul pe crengile uscate de sus, în bătaia vîntului, hrăneşte-le cu micile tale vietăţi de sub coajă.

E noapte adîncă. O linişte de mormînt încremeneşte deasupra pămîntului luminat de stele depărtate, de toamnă. Nici cîinii nu mai latră. Un huruit înăbuşit, care pare că vine de sub pămînt, se aude undeva departe, spre Holboca sau poate tocmai la Mînzăteşti. Huruitul prinde tot mai multă forţă şi răbufneşte deodată în afară. A izbucnit pesemne la cotul dealului de la Coada Stîncii. E trenul care vine de la Moscova sau, cine ştie, din stepele asiate şi aleargă ca un balaur răzbunător, cu ochi de jăratic, ca să fie apoi înghiţit de luminile oraşului.

Tu, salcie, rămîi nepăsătoare la acestea. Încep a zigzaga prin crengile tale uscate liliecii. Apoi îţi dau respectuos ocoale, cotigesc pieziş pe după casă şi o iau bezmetic apoi pe drum, săgetînd în toate părţile. Ascunse în umbra porţilor, fetele din braţele băieţilor se înfioară şi ţipă uşor, ferindu-şi părul revărsat pe umeri, căci au auzit că dacă liliacul ţi se anină în păr cu căngile lui, nu-l mai poţi scoate decît tăindu-ţi părul. Aşa au auzit, dar n-au văzut nici un caz.

Nu vă temeţi, fetelor! Liliacul, în pofida dinţilor lui rînjiţi, care trezesc fiori, a chipului hîd, satanic sau a poziţiei anormale în care doarme, e pasăre sfinţită, ocrotitoare a dragostei. Zice-se că la început a fost un şoarece. Umbla pîş-pîş, mititel şi cenuşiu, prin strane şi prin crăpăturile din zidul bisericii. Dar, tot umblînd el prin biserică, i-a fost dat să roadă anafură din cea sfinţită, ba chiar şi pască de Paşti, spun bătrînii, astfel că s-a sfinţit şi el, a căpătat aripi şi s-a făcut liliac. De aceea liliecelul nostru e bun de dragoste.

Ehei, odinioară era prins şi pus într-o oală nouă. În fundul oalei se făcea o bortă, iar oala era aşezată într-un muşuroi de furnici de pe hotar. Dar nu în orice muşuroi şi în orice hotar, ci mergi peste nouă ogoare, peste nouă hotare şi acolo vei găsi un anume muşuroi. Pui oala bortelită în fund în muşuroi şi pe urmă fugi cît poţi, căci atunci cînd liliacul începe a ţipa de durere din cauza înţepăturilor furnicilor, dacă l-ai auzi, ai rămîne surd. Şi numai după nouă zile şi nouă nopţi să te întorci şi să cauţi la muşuroi. Vei găsi atunci în oală un ţepoieş şi o grebluţă. Cu grebluţa poţi să-l tragi spre tine pe cel iubit, fără ca el să te vadă, fără să-şi dea seama de ce este atras de tine. În afară de asta, cu grebluţa fermecată negustorul îl poate trage pe cumpărător la marfa lui, dar şi crîşmarul pe băutor la ţîşpoaca lui ca zoaiele sau vădana neînfrînată pe flăcăul cel fără de minte. Iar dacă vrei să scapi de-un drăguţ, împunge-l puţin cu ţepoieşul cel liliecesc şi las' dac-a mai veni la tine. Iaca-şa!

Iar tu, mamă salcie, bună şi plîngătoare pentru mulţii tăi fii adoptivi, primeşte-l la sînul tău şi pe liliac, alină-i cu pletele tale unduioase durerea din suflet pentru urîţenia-i alungătoare de oameni şi ocroteşte-l, cum ocroteşti în faptul zilei păsărele mii.

Ocroteşte şi cucuveaua cînd, pe tăcute, vine noaptea la tine! Se pune pe creanga ta uscată şi îşi plînge durerea: vau! vau! cucuvau! că e pasăre prefăcută de Cel de Sus dintr-o femeie tare necăjită, pe care o bătea mereu bărbatul ei: vau! vau! cucuvau! Şi, dacă noaptea nu am somn pentru că cine ştie ce griji sau gînduri grele mă apasă ori pentru că asta mi-i firea şi moştenirea de la părinţii din părinţi, ies afară, la masa de sub salcie. Cum să nu mi se răsucească în suflet boldul tristeţii la auzul scîncetului funebru al cucuvelei, cum să nu cad pe gînduri, suspinînd în inima mea, că, uite, trebuie să ne pregătim de cele veşnice, azi eşti şi mîine nu mai eşti, te scuturi ca o frunză, un bănuţ îngălbenit din sălcioara mea, şi cazi la pămînt, că, vorba cîntecului, "ci-i trăi o zi sau două / şi te-i topi ca ş-o rouă".

Odată, pe cînd ajunsesem, drăgăliţă Doamne, un şefuleţ oarecare, mi s-a sugerat că ar fi bine să-mi fac o carte de vizită. Am dat comandă de dreptunghiuri din acelea lucioase, menite probabil să te burice în faţa propriului tău "eu", şi am fost întrebat ce semn să apară pe "cartellino" cu pricina, ce "blazon", că dă! eram viceguvernator de Gheboaia. O cucuvea, am spus, amuzînd copios asistenţa. De ce? Semnul unei cucuvele, pe care să-l porţi mereu cu tine, ar fi ca acele cranii, pe care călugării din Evul Mediu le păstrau în chilii. Să aibă în minte mereu că acel craniu a fost al unei frumoase fete, cu ochi albaştri, cu un păr lung, minunat - şi uite ce-a ajuns. "Meditatio mortis" - meditarea la moarte! Noi, epicureicii de azi, aflaţi sub deviza unui "carpe diem" descreierat, ne trezim la un moment dat înfricoşaţi în faţa Marii Treceri. Prea tîrziu ne trezim. Ori nu ne trezim deloc. Umblăm prin lume deja morţi sau, mai rău, un fel de jivine violente ce se mănîncă lupeşte între ele.

Cînd totul e acoperit de întuneric umed şi apăsător, semn că în curînd are să înceapă ploaia, cînd chiar şi luminile difuze, ce se întind în evantai dinspre becurile electrice, dau nopţii un aer misterios şi sumbru, vine pe nesimţite şi buha, pasărea morţii. Mai că n-o simţi, apare cînd nu te aştepţi, tu eşti cu capul plin de gînduri şi de planuri sau te uiţi îngîndurat printre crengile ca nişte căngi contorsionate la stelele depărtate , dar umbra ei trece deodată deasupra ta: fîl-fîl! Şi te uiţi înfiorat, cu frica-n spate, la umbra ei neagră aşezată pe o creangă. Să fim cu grijă, să n-o supărăm cumva, că, dacă se supără, se aşază ca un gheb negru la fereastră şi strigă: Pu-huu-u! Pu-huu-u! Atuncea în casa aceea are să moară cineva. Cînd tata ieşea afară să se uite la vite, să meargă "ca omu'" sau să se ducă cu o oală după murături, fiindcă soră-mii mai mici îi era poftă şi tînjea după o felie de harbuz murat, "ca mielul după ţîţa oii", zicea mama, nu ridica, ferit-a sfîntu', lanterna să lumineze în sus, spre desimea ramurilor tale, fiindcă putea să deranjeze buha ce se culcuşise pe o cracă şi stătea neclintită acolo. Nu, să nu o stîrnească şi să nu pornească în zborul ei tăcut şi liniştit, dar atît de ameninţător: Pu-huu-u! Pu-huu-u!

Cînd un sfînt al lagărelor comuniste murea de chin şi de istovire, ceilalţi deţinuţi povesteau cum, în clipa morţii, cînd duhul sfîntului ieşea din trupul lui, auzeau un fîlfîit slab şi moale, ca o respiraţie omenească. Sufletul lui zbura cu un fîlfîit ca al păsării morţii... Aşa trebuie să fi zburat şi sufletul tatălui meu, chinuit într-un lung război mondial, în colectivizări şi-n alte talazuri ale vieţii, astfel trebuie să fi fîşîit moale şi sufletul Nicăi, buna Nica, al lui Virgil, prietenul meu, şi al zîmbitoarei verişoare Violeta, cea care îmi dădea puteri cu zîmbetul ei, pierită tînără şi ea de o boală incurabilă, cum trebuie să fi plutit uşor sufletele şi altor oameni dragi mie, răspîndind bună mireasmă, cum zice în cărţile sfinte.

Iar salcia... salcia întinereşte din nou. Mlădiţe noi iau naştere din crengile ce păreau uscate. Într-o vreme am crezut că se va usca şi am sădit un nucşor într-o toamnă, pe 20 octombrie - de ziua pomenirii sfîntului Gherasim din Kefalonia, sfîntul caritabil şi vindecătorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de aşteptat Gherasim. Deocamdată salcia mea e tare! Dacă se usucă cîteva ramuri, nu se usucă şi rădăcina. Îmbătrînim sub masa cu ceşti şi pahare golite de la poalele salciei. Încercăm noi, prieteni mai vechi şi mai noi, să ne amuţim gîndurile şi durerile amorfe din pulberea vremii, aşa că trăncănim-trăncănim... Dar ea nu. Salcia tace întinerind mereu, parcă radiind tinereţe eternă, şi ne învăluie în pletele-i nesfîrşite.

Şi iată iarăşi o pereche de porumbei urcaţi pe creasta salciei - uguiesc şi se ciugulesc ciocuşor în ciocuşor. Încălziţi de razele blînde ale soarelui, picotesc toată ziulica acolo sus. Mă uit la ei cu ochii înceţoşaţi, zîmbind, şi spun:
- Vezi tu hulubii aceia, Marie?
- Îi văd.
- Aceştia sînt dragostele noastre, a mea şi a ta.
- Cum ştii tu să le mai suceşti.
- Da, după toate greutăţile şi frumuseţile prin care am trecut, s-au făcut hulubi, se sărută şi stau suuus-sus, în vîrf.
- Aşa de tare s-au iubit amîndoi? mă întreabă ea retoric.
- Da. Acuma vezi ce înseamnă hulubaşii aceia? Sînt dragostea.

Buruieni uscate, ştirul aproape cafeniu, puful tufelor de scaieţi ce zboară obosit prin văzduh. Cînd soarele apune dincolo de mameloanele dealurilor, în depărtare se aude trenul ţipînd, sfîşiind fumul serii. Trunchiul viguros se ridică victorios spre cer, iar crengile tremură pline de viaţă. Nesilit şi fără oprelişti, mă descătuşez. Om şi salcie! Nu se deosebeşte lemnul sec de fierbintele cărnii.

Dar scrisul întîrzie să crească...

Ce n-aş da să pot lua în braţe salcia zvîcnindă, eu, care nu mai am pe lumea asta decît părul alb!