Un apus, o cumpănă, un izvor

Am de ani de zile în cap o poveste pe care o ştiu de la Răchitoasa, comuna băcăuană în care am lucrat în învăţămînt. Mi-a povestit-o un profesor de geografie.

În anii de după război, un moş de vreo optzeci de ani era îndrăgostit (în felul său) de o femeie de vreo patruzeci. Bărbatul acelei femei era prizonier pe undeva prin Rusia. Femeia se ducea după apă la o fîntînă care era destul de departe de casă (chiar la această fîntînă cu cumpănă şi cu "teică", adică cu jgheab pentru vite, şi-a adus aminte profesorul întîmplarea şi mi-a povestit-o).
Bătrînul ştia orele cînd ea mergea la fîntînă şi se ducea şi el, chipurile, să adape calul. Însă el voia să o vadă pe femeia aceea. Atît. Femeia îl întreba cînd şi cînd din politeţe:
-Ce mai faci, moş Trăiene?
-Bine, Anicuţă.

Mai schimbau vreo două vorbe despre vreme, în timp ce moşul adăpa calul şuierîndu-i uşor, şi atît. Şi asta se întîmpla mai în fiecare zi. De bună seamă că Anicuţa simţea ea că moşul are inima friptă după ea, poate că şi împărtăşea un anume fior pentru el, amestecat probabil cu ceva compătimire, dar se făcea că nu înţelege. Aşa bănuiesc. Iar el venea mereu s-o vadă cum scoate apă din fîntînă. Oamenii din sat au început să-l ia peste picior, fiu-său l-a certat, că "nu ţi-e ruşine, porc bătrîn?"), dar moşul se ducea în continuare s-o vadă. Atît.

Domnul profesor nu mi-a spus cum s-a terminat povestea, iar eu am uitat să-l întreb. Dar nici mă interesează cum s-a terminat. Îmi place aşa - cehoviană.

N-am scris încă povestea. Îmi mai ascut pana, mă chitesc, mă socotesc... Încă nu.

*

Un prieten artist de pe Facebook, citind rîndurile de mai sus, îmi ghiceşte intenţia din subtext (intenţie pe care nu mi-o lămurisem nici eu întrutotul) şi îmi spune:
- Păi, ai şi scris-o, văitîndu-te că o amîni de atîta vreme.
Îi răspund:
- Îmi lipsesc amănuntele acelea revelatoare, care să emoţioneze pe cititor: aşa cum Tolstoi vorbeşte de "umerii rotunzi" ai Annei Karenina sau cum Isaak Babel este capabil să coloreze lumea unei mahalale evreieşti de altădată într-o singură frază: "Babele scăldau în albii prunci graşi, îi loveau uşurel peste bucile sclipitoare, învelindu-i după aceea în fustele lor ponosite".
- O poveste trebuie clocită un timp, pînă cînd sparge singură coaja! îmi spune altcineva. Embrionul este viabil!
- Durează cam de mult. Cred că s-a răsclocit, glumesc eu.
- E frumoasă şi aşa, deşi cred că tu ai putea să scrii şi un roman pe povestea asta, mă măguleşte o cititoare.
Iar altă cititoare mai exaltată:
- Dar dacă era fiica lui, secret pe care numai el îl ştia? Poate ieşi un roman!
- Mda, nu prea e genul şi nici gena mea, răspund mucalit.
-"...dar moşul se ducea în continuare s-o vadă. Atît", scrie a treia cititoare încîntată de repetiţia lui "atît".
- Lasă, dom'le, se burzuluieşte un domn. Povestea asta circula şi când eram eu mititel, sigur o găsim in bibliotecile vechi. Scuze!
Răspund politicos, prefăcîndu-mă că nu observ jignirea:
- Da, este, de pildă, la Cinghiz Aitmatov povestea bătrînului rapsod Raimalî-aga, pe care haína soartă l-a tulburat spre apusul vieţii cu o tînără. Şi nici cîntul din dombră şi din gură nu-l mai liniştea. Dar tînăra i-a împărtăşit iubirea.
- Da' ştiu că nu duci lipsă de hateri, Radu, comentează Adina replica domnului burzuluit.
- Înseamnă că sînt luat în seamă.
- Înseamnă că eşti tu drăguţ şi nu-i mătrăşeşti pe ăştia, insistă ea.
- Tu ai spus-o, răspund eu hristic.
- Şi totuşi, cum s-ar termina povestea? se interesează doamna încîntată de repetiţia lui "atît".
- Mi-ar plăcea să rămînă aşa... ca-n Cehov, neterminată.
- Nu mai e la modă.
- Mda! Aş putea să las să se înţeleagă că iubirea lor s-a terminat ca aceea a lui Tristan şi a Isoldei: s-a împlinit cu adevărat numai în moarte. Numai că în povestea mea moartea nu vine pentru că cei doi beau le vin herbé. Povestea mea se împlineşte în moarte, pentru că bătrînului, desigur, i-a venit vremea şi a murit. Şi gata.
- Chiar gata?
- Ei, rămîne povestea.

*

Aşa trebuie să fi fost. El ştia că ea vine la fîntînă pe la asfinţit. Aşa că, atunci cînd calmul amurgului se aşeza peste cozoroacele strîmbe ale caselor, Traian scotea calul din grajd sau îl aducea din spatele casei unde păştea. Avea un armăsar frumos: şarg, cu corpul lung şi crupa largă. Îi spunea Puiu.
Ieşind pe poartă, Trăian se sălta pe Puiu, bătînd calul uşor cu palma peste gît, ca să-l liniştească. Puiu parcă adulmeca direcţia, inspirînd-o odată cu aerul. Traian îşi rotea ochii liniştit, se apleca pe coamă şi pornea în trap mărunt spre fîntînă.

De obicei o vedea pe Anicuţa venind din cealaltă parte. În anotimpul friguros, îi cunoştea berta albastru-scrumbie, şalul acela legat cruciş peste piept, şi cîrlionţii castanii ieşiţi de sub baticul alb, strîns pe cap pe sub şal. Cînd era cald, o aştepta să vină în bluza albastră cu guleraş. Sau va veni cu cea albă? Ştia pînă şi cum îşi lega ea baticul sub bărbie, aplecîndu-şi ochii albaştri în jos, cînd era stînjenită de ceva.
Ţesătura imaginaţiei mele se topeşte în toropeala asfinţitului, care-i umplea toată fiinţa. Trebuie că Traian vedea toate cele înconjurătoare atît de tăcute şi nespus de frumoase!

Ajungea la fîntînă. Jgeabul zăcea tolănit, plin de apă luminiscentă, tremurîndă în tăcerea trandafirie a asfinţitului. Ea apuca ciutura şi se auzea cumpăna scîrţîind ca un geamăt sfîşiat de vînt. Scîrţîia cumpăna, gemeau ramurile ostenite ale nucului din apropiere. Şi ea îl întreba cu glas blînd:
-Ce mai faci, moş Trăiene?
Era ceva dureros fără leac în acest glas.
-Bine, Anicuţă.
-Cum o mai duci?
-Ei, glumea el, ca mîţa-n carul cu fîn: cînd în cap, cînd în coadă, cînd în coadă, cînd în cap.
Şi cumpăna scîrţîia, stropii de apă luceau în pînza subţire a apusului, clipocea apa în jgheab sub botul umed al calului, iar el fluiera uşurel, pentru ca Puiu să nu se oprească din băut; iar armăsarul ciulea urechile, privindu-şi stăpînul cu coada ochiului şi vălurindu-şi pielea pe spinare.

Acestea erau drumurile lui Traian. Voia doar să o privească. Atît. Să-i vadă ochii îmbibaţi de durerea absenţei bărbatului şi s-o compătimească. Atît. Nici unul dintre ei nu a luat iniţiativa să lămurească într-un fel sau altul lucrurile; refuzau această ispită cu seninătate. Lăsau să meargă totul înainte, fără să schimbe nimic: scîrţîitul gemut al cumpenei, durerea domoală a apei clipocind, legatul şi dezlegatul sfios al baticului, strunitul calului în frîu la jgheab cu simţămîntul nedesluşit că ar putea ţine în frîu scurgerea timpului. Ş-apoi apa aceea de la fîntînă, cu izvorul ei necunoscut, care apare şi dispare, cum apar şi dispar resursele neştiute ale vieţii. N-are un drum precis izvorul acesta, nu-i înţelegi parcursul, dar îi eşti supus. Tu crezi că-l poţi stăpîni, dar el te supune pe tine. Şuvoiul acela izvora din ei.

Pleca ameţit în amurgul tot mai stins şi liniştea înserării plutea peste acoperişurile strîmbe ale caselor. Seara îşi lipea palmele materne pe fruntea lui arzîndă. Primele stele sfielnice se aprindeau pe boltă. Simţea cum inima lui roşie ca para se prelingea printre stele. Umbla laolaltă cu ele, încălzind în piept visul lui irealizabil, străbătînd spaţiile într-un sărut imposibil. În ceaţa albă a lunii pîlpîia o stea ştearsă, apoi creştea şi se lăţea tot mai intens, tot mai aproape, o stea roşie ca focul, care devenea un izvor învăpăiat de foc ce se lipea de el cu buzele ei reci. Ardea fără durere, flăcările ei îi ardeau gura ca un vin acrişor. Şi totul, saţ şi foame, coşmarurile nopţii şi micile bucurii ale zilei, voluptăţile şi mizeriile lumii, toate i se părea că le soarbe din acele văpăi cereşti.

Aşa trebuie să fi fost. Căci niciodată numai faptele nu spun întreaga poveste.
Eu am terminat. Scrie tu povestea mai departe.