Trăiam în vise miraculoase, amestecate şi fără şir. Uneori îmi părea că sînt un pom primăvara, cu frunzuliţe abia răsărite, de un verde crud, un copac singur pe un colnic, unul bogat, la marginea drumului, gata să dăruiască răcoare şi adăpost. Alteori pomul îşi strîngea ramurile ca un arici înţepător. Îşi ascundea cu ruşine frunzişul rotat. Trăiam numai cu mine, ca un măceş frumos, înflorit cu flori alb-rozii, dar cu spini. Eram deseori nefericită că cei din jurul meu nu-şi dau seama cine sînt, cu toate inflorescenţele mele, că sînt gata să mă dăruiesc lor.
Pe de altă parte, presimţeam că se apropie zorii unor vremuri noi şi pentru mine. Sigur, eram fericită şi aşa, dar mereu voiam altceva, iar altceva-ul acesta mă făcea să caut mereu noi experienţe. Cugetam cu oarecare îndoială că viaţa trebuie să aibă un oarecare sens, un sens care, fireşte, lucra pentru mine, îmi dădea un rost pe lume. În sensul acesta parcă se înfiripau şi creşteau în mine adevăruri noi şi splendori înfiorate. Începeau să se dezvolte minţii mele, dar, de ce să n-o spun, şi simţurilor mele.
Bineînţeles, se ivise dragostea! Era mai mult presimţirea acesteia. Nu era dragostea ca o boală, ca beţie a simţurilor, ca febră a sîngelui. Nu! Nimic din toate acestea! Pe vremea aceea în sufletul meu nu era decît primăvara dragostei, o primăvară fără regrete şi remuşcări, căci nu aveau încă de unde să se ivească. Era ca şi cum m-aş fi trezit într-o dimineaţă de primăvară, cu freamăt de păsărele în ramuri şi cu cîntec cristalin. Miile de doruri nedesluşite şi neîmplinite, care existau fără îndoială, erau atunci pentru mine tot atîtea speranţe strălucitoare şi promisiuni. Pentru mine aceste promisiuni erau deja împlinite. Desigur, numai în mintea mea.
Căutam să mă lămuresc, să-mi explic dorurile şi freamătul. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să mă confesez. Şi cu cine să vorbesc, dacă nu cu unchiul Traian, omul care ţinea la mine atît de mult? Şi tata era capabil să mă asculte, să mă înţeleagă, dar era prea ocupat cu necazurile lui şi cu băutura. Cu mama în nici un caz. Pe cît ţineam la ea, pe atît ştiam că nu e bine să-mi deschid inima faţă de ea.
Trebuie să fi fost cam pe atunci, cînd unchiul Traian, fratele mamei, se întorsese de pe litoral şi-mi adusese rochiţa aceea albastră cu volănaşe. Unchiul Traian, cred că n-am spus, lucra la un combinat de prelucrare a lemnului. Într-o vreme a lucrat acolo şi tata ca pompier (făcuse armata la pompieri). Acolo unchiul s-a putut îngriji mai mult de el, la sfătuit ce şi cum se cuvine, că tare îi era milă că tata îşi distruge ficatul. Iar cei de la combinat l-au trimis pe unchiul Traian la construcţia unei vile de acolo, la Neptun sau la Constanţa, nu mai ţin minte. Cînd s-a întors, unchiul mi-a adus rochiţa aceea, cea mai frumoasă pe care o avusesem pînă atunci. Trebuie să vă spun, să subliniez, de fapt, fiindcă am mai spus, că ai mei erau foarte strîmtoraţi. La noi în casă hainele erau un moft. Îmi luau cîte ceva doar de Paşti sau de Crăciun, pantofi de lac sau rochiţe mai acătării, haine şi încălţări cu care mă îmbrăcam şi încălţam pentru a merge la biserică.
Dar să lăsăm lucrurile astea. Să-mi amintesc mai bine de faţeta frumoasă a lucrurilor. Vai, cît m-am bucurat de rochiţa aceea dăruită de unchiul Traian! Era ca de mătase, azurie, cu mîneca scurtă. Avea imprimate floricele de cîmp, mici-micuţe, deschise la culoare. Cît mă mîndream cu ea!
Într-o zi m-am dus la dragul meu unchi sub motiv ca să mă trag în scrînciob. Dar speram în adîncul meu că voi putea vorbi cu el despre cele ce mă frămîntau. Unchiul avea în curtea largă un scrînciob, care nu folosea la nimic. Nici un copil nu se trăgea în el, fiindcă unchiul Traian nu avea copii. Nu a fost căsătorit niciodată. Nu-mi puteam explica acest lucru şi eram tare curioasă.
M-am dus în după-amiaza aceea, cînd ştiam că trebuie să fie acasă, după orele de serviciu. În curtea largă crescuse grîuşor sălbatic, aproape uscat acum (să fi fost prin octombrie?). Nu exista nici o cărare în curtea unchiului Traian, fiindcă era neumblată. N-o călca decît el. Locuia singur în căsoaia aceea. M-am uitat la cuibul de cocostîrc din vîrful stîlpului de telegraf de la poartă, numai că nu erau cocostîrci, cuibul era părăsit. Am trecut pe lîngă crizantemele înţelenite, aproape uscate, neîngrijite de mînă de femeie. Petalele lor zăceau presărate pe pămînt.
Cînd am ajuns în dreptul bucătărioarei de vară, l-am văzut pe unchiul pe prag:
- Unchiule, pot să mă trag în scrînciob?
- Cum să nu, Jeni. Oricînd.
Era tare bun unchiul! Nu era om care să-i calce pragul şi să nu fie omenit regeşte. Dăruia din toată inima tuturor cîte ceva. Cumpăra lemne iarna pentru nana Versavia, o femeie săracă cu doi copii mici. Pe atunci nu ştiam vorba creştinească, care lui i se potrivea atît de bine: "Dăruind vei dobîndi". Era bunătatea întruchipată. Eu însămi m-am bucurat pe tot parcursul vieţii de bunătatea lui. Cînd n-am avut bani, i-am cerut şi mi-a dat fără ezitare, chiar dacă au fost ultimii bani pe care îi mai avea. Iar sfaturi şi vorbe bune, care îţi întăreau inima în momentele grele, n-am eu fire de păr pe cap cîte mi-a dat.
Dar să revin la joaca mea cu scrînciobul. Eram mărişoară de-acuma, dar mie tot îmi plăcea să mă trag în scrînciob. Mi-am făcut vînt şi am început să mă legăn: sus-jos! sus-jos! Tot mai avîntat, scrînciobul scîrţîia din toate încheieturile, aerul îmi vîjîia pe la urechi, rochiţa îmi flutura în vînt. Desigur, mă îmbrăcasem cu rochiţa cu floricele dăruită de unchiul - ştiam că-i plăcea. Unchiul stătea pe pragul casei, străduindu-se să ascută coasa cu o cute. Din cînd în cînd îmi arunca cîte o privire piezişă, iar eu mă ruşinam puţin din cauza rochiţei fluturînde pe care tot încercam să o strîng la locul ei.
În acele momente, m-am încumetat să-l întreb ceea ce mă frămînta de mult timp:
- Unchiule, pot să te întreb ceva?
- Întreabă-mă, Jeni.
- Dar nu te superi?
Unchiul a zîmbit:
- De ce să mă supăr? Întrebă-mă orice.
- Unchiule, tu de ce n-ai fost însurat niciodată?
S-a oprit din lucru. Tocmai încerca cu buricul degetului ascuţişul coasei şi, tulburat pesemne de întrebarea mea, s-a tăiat puţin la deget.
- Asta-i grea întrebare, Jeni.
Eu mi-am făcut vînt în scrînciob: sus-jos! sus-jos! Eram sau mă prefăceam nepăsătoare - nici eu nu mai ştiu.
- Dar n-ai iubit niciodată?
Unchiul Traian iar s-a oprit brusc. De data asta a băut apă dintr-o cană mare, pămîntie, pe care o aşezase pe trepte, iar acum o dusese la gură. S-au auzit dinţii clănţănind pe buza cănii. A rămas aşa un timp, cu buza proptită de cană. Pe urmă a sorbit încet, probabil gîndindu-se ce să răspundă:
- Am iubit de bună samă. Dar, cum să-ţi spun, iubirea e musai s-o înveţi, cum înveţi tu la şcoală din cărţi. Îţi trebuie ştiinţă.
- Dacă ai iubit-o, de ce nu te-i însurat cu ea?
Aproape mă oprisem din legănat. Insistam în ale mele, chiar dacă riscam să fiu puţin obraznică.
- Am iubit o fată. Şi ea m-a iubit. Aveam casă, acareturi. Nu eram bogat, dar îndestulat. Aveam cu ce să pornesc o familie în rînd cu lumea. Dar ştii ce s-a întîmplat?
- Ce?
- Am părăsit-o în ultimul moment. M-a apucat aşa. o durere în inimă, un plictis, nu ştiu. Simţeam ca un fel de boală, care mi-a întors sufletul de la ea. Şi doar ea n-a făcut nimic, care să mă supere. Mi-era sufletul sfîşiat de muşcătura tristeţii, de veninul amărăciunii, nu ştiu cum să-ţi explic. Scrie în Cartea Sfîntă că precum molia roade haina, iar viermele lemnul, tot aşa tristeţea vatămă inima omului. Aşa se face că haina mîncată de molii nu mai preţuieşte nimic, iar lemnul ros de viermi nu mai poate fi folosit, fiind bun doar pentru foc. Tot aşa şi cu sufletul rupt de muşcătura tristeţii. Veninul amărăciunii îţi umple toate ascunzişurile inimii.
(va urma)