Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum atingi o boare... (II)


Radu Părpăuţă

25.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
S-a lăsat o tăcere adîncă. Începuse o ploicică domoală, întunecată, pare că fără sfîrşit. După un timp, am început iarăşi să mă legăn în scrînciob: sus spre pădurile de ceaţă de pe deal, jos spre crizantemele aproape uscate, sus către brazii semeţi de pe culmi, jos către cuibul părăsit de berze.
- Şi n-ai mai încercat cu altă fată? l-am întrebat sfios. Abia a auzit.
- Dacă am mai încercat? Sigur că am mai încercat. Am cunoscut destule fete, dar nu mă puteam lega de nici una. Nici una nu părea să mi se potrivească. Aveam aceeaşi senzaţie. După ce le cunoşteam mai bine, mi se stingea tot avîntul - aşa, din nimic, fără motiv. Nu aveam ce să le reproşez. Uite aşa: eu eram bărbatul care nu putea iubi niciodată.

Apoi îşi drese glasul răguşit, tremurător şi continuă:
- Vezi tu... nu ştiu dacă să-ţi spun. Poate că eşti prea tînără ca să înţelegi... Pe mine m-a emoţionat întotdeauna cîte ceva. Dar tare, nu aşa! Mereu. Toată viaţa. Ba un brad singuratic pe colnic, ba un nor azuriu, ba gestul unei fete care-şi încheie sfios nasturii la bluză. Cîte şi mai cîte. Uite ieri: Era o zi luminoasă, luminată şi mai mult de vînt; norii fugeau lungi pe cer. Stăteam în drum şi priveam în jurul meu. Pe un gard şedeau două fete, cred că erau fetişoarele lui Borugă. Una vorbea, iar cealaltă se apleca uneori înainte, dîndu-şi părul după ureche. Cînd le-am zărit la început, m-am uitat destul de plictisit la ele, apoi m-am oprit şi vederea lor m-a înviorat, mi-a dat un imbold. Atunci le-am privit cu plăcere curată cum rîdeau pe stinghia aceea strîmtă de la gard, împingîndu-se una pe alta, şoptindu-şi una alteia cîte ceva la ureche. Şi peste grădina din spatele lor fumega o ceaţă uşoară, liniştitoare. Era un tablou care m-a descărcat de toate mărunţişurile zilei şi m-a eliberat. Priveam uşurat, ca într-un fel de rai, şi cugetam: uite, nu trebuie decît să vezi şi simpla vedere înseamnă deja înţelegere. Ş-am mers hai-hui aşa prin sat, încercînd să păstrez cît mai mult starea asta de bucurie în mine.

Însă uite că nu mi se întîmplă de fiecare dată aşa. De obicei, imediat ce-mi place ceva, am sentimentul ciudat că nu mă pot bucura pînă la capăt, că totul se destramă în mine. Nu pot să-şi explic, a mai adăugat unchiul şi a lăsat coasa din mînă. Prea îi tremura mîna.

S-a aşternut iarăşi o tăcere lungă între noi. Şi iar mă ridica scrînciobul sus, în tării, şi iar mă cobora printre acareturile triste ale unchiului.
- Ş-atunci?
- Ş-atunci, gemu adînc unchiul, am început să beau, să mă destrăbălez. Mi-e şi silă să mărturisesc, să-mi aduc aminte barem. Parcă mi se întunecase mintea, făceam cîte şi mai cîte prostii îmi treceau prin cap. Am ţinut-o aşa vreo juma de an. Pe urmă, era într-o seară, am venit beat acasă. M-am împiedicat şi am căzut în patru labe lîngă cocina porcilor. Ai să rîzi. E de rîs şi nu e de rîs. Şi o scroafă mare se uita la mine, cu sfîrla-n sus şi cu ochii în osînză. Era parcă nedumerită. Stăteam aşa: ea în patru picioare, grohăind a mirare, eu în patru labe, abia ţinîndu-mă să nu cad cu nasul în bălegar. Şi atunci mi-am zis: Trăienele, frate, ai ajuns un porc! E musai să te opreşti, omule!
- Şi te-ai oprit, nu?
- Da, m-am oprit.

Ploaia se înteţise se auzeau stropii lovind pervazul ferestrei; picătură cu picătură, parcă subliniindu-i gîndurile.
- Nu mă mai destrăbălam, dar umblam fără rost. Se întîmpla să merg la lucru sau cine mai ştie pe unde şi mă apuca plînsul. Cu greu mă feream de oameni să nu mă vadă. Alteori umblam pe drum şi mă izbeam intenţionat cu capul de cîte un copac. Şi mă gîndeam că ce oare am greşit? Pînă la urmă am înţeles. Ştii ce?
- Ce-ai greşit, unchiule? am întrebat înfiorată. M-am făcut mică, neînsemnată, privind faţa gravă, iluminată a unchiului. Uitasem şi de scrînciob şi de tot.
- Am greşit, fiindcă n-am înţeles de la început că iubirea, repet, trebuie s-o înveţi cum înveţi o ştiinţă la şcoală. Ţi-am spus că eu m-am emoţionat întotdeauna de cîte ceva: de-un brad, de-un nor, de felul cum păşeşte o fată. Aşa trebuie să începi iubirea, nu cu o femeie trebuie la început. Asta vine abia la sfîrşit, înţelegi? Aşa că am pornit cătinel să fac cunoştinţă cu iubirea. Mi-am luat mai întîi un mîţoc şi m-am concentrat asupra lui pînă l-am iubit. Treptat-treptat. Pe urmă mi-am cumpărat trei stupi şi, tot aşa, m-am concentrat asupra albinelor, am încercat să înţeleg toată viaţa lor, cu toată emoţia mea, cu cea mai adîncă emoţie de care sînt în stare, pînă ce le-am iubit. Şi uite aşa, încetul cu încetul, precum alfabetul, am învăţat ştiinţa asta. Atuncea...
- Măi, Trăiene, ce tot dai din gură? se auzi de peste gard un glas batjocoritor de femeie. Nu mai împuia capul fetei cu prostiile tale. N-ai fost în stare să te aduni cu o muiere şi să faci copii, iar acuma dai lecţii la alţii.

Îl vedeam pe unchiul Traian pentru prima dată încurcat. Privea vag, tulbure. Peste gard se vedea, mică şi neagră ca un ciot, Versavia, femeia aceea cu doi copii mici şi un bărbat beţiv şi nevolnic. Unchiul Traian o ajutase de mai multe ori: cu bani, cu haine. Iar pe timpul iernii îi trimetea cîte o căruţă de lemne. Şi uite că acum Versavia îl certa. Am rămas uimită.
- Taci, tu, Versavie, că nu ştii nimică.

Dar Versavia continuă cu glas necruţător, de parcă nici nu l-ar fi auzit:
- Zici că eşti bun şi omul lui Dumnezeu, că lucri şi ajuţi pe oamenii sărmani. Cum să lucri pentru cei sărmani, dacă tu nu te-ai învrednicit să lucri pentru tine: să te însori şi să faci copii. Că lucrurile pe lumea asta nu merg aşa, la întîmplare. Toate pe lume sînt rînduite: casa, femeia, copiii. Orice lucru are o regulă şi orice lucrare o rînduială, nu să stai aşa, cuc. Că asta nu-i pe placu' lui Dumnezău.
- Du-te cu domnul, Versavie, dădu a lehamite din mînă unchiul. Apoi spre mine: N-o lua în samă, Jeni. Las-o! Las-o!

Femeia neagră dispăru la fel cum venise: ca o nălucă.
- Era beată?
- Nu, mi-a răspuns unchiul răspicat.

Mi-am înălţat vocea limpede, curată, netrecută prin minciunile vieţii:
- Atunci... Nu cumva e nebună? Sau cum?
- Nu, Jeni, viaţa grea o face să fie rea. Răutatea provine din mai multe lucruri, printre ele şi din sărăcie. Aşa-i făcut omul: necazurile şi prostia te înrăiesc.

M-am mulţumit cu acest răspuns. Apoi iarăşi o tăcere cumva zbuciumată s-a lăsat peste noi. Se auzeau departe vitele aduse de la ciurdă; şi lîngă noi scrînciobul gemînd încetişor: scîrţ-scîrţ! scîrţ-scîrţ!
- Îţi spuneam de ştiinţa asta, continuă unchiul căzut în gîndurile lui. Cea mai sfîntă ştiinţă de pe pămînt - să iubeşti! Ştii de unde ar trebui să începem iubirea? Nu de la femeie, femeia este capătul de sus, abia la sfîrşit trebuie să ajungem la ea. Trebuie să începem (unchiul aproape şoptea, ca şi cum ar fi rostit un secret de importanţă colosală) ba de la un iepuraş, apoi de la o ceaţă ridicată în zori, de la scama unui nor. Şi să trecem treptat-treptat de la un lucru spre altul.

Unchiul Traian avea ochi luminoşi, plutind într-o ceaţă sclipitoare, şi glas înfocat. Parcă mă ardea. Intuiam că nu mai vorbea cu mine, ci era un fel de discurs pentru el însuşi, pentru lămurirea ideilor lui.
- Acum, Jeni, pot iubi orice făptură, orice lucru lăsat de Dumnezeu pe pămînt. Mă scol în zori, văd satul în pîcla dimineţii, oamenii mergînd la lucru... şi o lumină frumoasă, de nedescris pătrunde în mine. Urmăresc ciocănitoarea cum vine în salturi şi se lasă pe uscăturile din copaci, întîlnesc nişte copii gălăgioşi pe drum... orice, Jeni, şi pe oricine. Acum nimic nu-mi mai este străin, iubesc totul. Toate mă fac să plîng de bucurie.

Atunci l-am întrebat încet, cu timiditate:
- Şi n-ai găsit nici o fată?
- Ce? Ce anume?
- Vreau să spun... dacă zici că ai învăţat ştiinţa... n-ai aflat o fată?

Unchiul zîmbi cu faţa luminată.
- Nu, Ani, aşa am crezut la început, că aceasta, dragostea pentru o femeie, va fi ultima treaptă în ştiinţa mea. Şi mereu mă chinuiam şi nu mă socoteam încă pe deplin pregătit. Dar astăzi am ajuns la această nouă concluzie...

Unchiul stătea pe prag: mic, chircit şi plăpînd, dar faţa îi strălucea cuprinsă de o lumină mare.
- Tot căutînd dragostea, am atins o dulceaţă mai... susă, mai înaltă vreau să spun, decît dragostea pentru o femeie. Am simţit o luminiţă atotputernică în sufletul meu, numai o scurtă străfulgerare, mi-a intrat în inimă o bucăţică din Dumnezeu. Cînd l-am atins pe Dumnezeu, cum atingi o boare sau pletele unei sălcii în noapte, am înţeles pe deplin ce înseamnă Iubirea şi Binele. Dulceaţa asta m-a răpit definitiv. Cu toate astea, încă mă mai tulbur.
- De ce te mai tulburi?
- Vezi tu, eu nu-l văd direct pe Dumnezeu. Nimeni nu-l poate vedea pe Dumnezeu şi să rămînă în viaţă. M-am apropiat numai de El, căci numai atîta ne este sortit nouă, oamenilor. Simt puterea Lui de Sus - de asta mă tulbur în continuare şi cred că mă voi tulbura mereu. Altă cale nu există, doar ca Domnul să mi se arate pe o clipă mie, surghiunitului în această lume. Fiindcă întîlnirea directă, faţă în faţă cu Dumnezeu se va face doar după moarte, cînd sufletul îl va cuprinde cu toată revărsarea inimii pe Cel ce este Lumină.

Stăteam ca paralizată şi îl ascultam. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că unchiul stăpîneşte cu mintea domenii atît de profunde. Eu nu cunoscusem pînă atunci decît latura lui de om bun, de bun sfătuitor şi de ajutător al celor sărmani.
- Ca să pătrunzi cum se cuvine taina cerească a iubirii, trebuie să tai toate piedicile legăturii cu lumea, să te sărăceşti pe tine însuţi, să renunţi la tot ce ţi-ar putea slăbi chemarea rostită de El. Căci El te cheamă, iar tu nu ai decît posibilitatea să primeşti această favoare. E musai să n-o laşi să treacă pe lîngă tine în zadar, trebuie s-o accepţi...
Ştii cum e? Am să-ţi explic mai pe înţelesul tău. Mă rog, cît se poate. Pentru mine este mai puţin importantă pătrunderea tainei de nespus a iubirii dumnezeieşti. Om fiind, nu am nici un rol în această revărsare a harului dumnezeiesc. Important este pentru mine să mă adap de la ea. Uite, să luăm pilda sugarului. Cînd se apropie de sîn, suge şi se hrăneşte. Nu cunoaşte obîrşia izvorului de unde curge laptele. Pe măsură ce curge, sînul se umple din nou. Nici mama, nici copilul nu ştiu cum se petrece asta. Sufletul se hrăneşte tot astfel şi, într-o pace plină de bucurie, săvîrşeşte sărbătoarea Duhului, care îşi face simţită prezenţa în el, îl hăruieşte, îl conduce, îl păzeşte. Cînd eşti cuprins de focul divin, începi să guşti gingăşia experienţei contopirii sale, aşa cum mama zîmbeşte cu lacrimi cînd puiul o muşcă de sîn. Pe dată, cele pămînteşti ţi se par serbede şi lipsite de orice atracţie. Totuşi, nu-ţi uiţi slăbiciunea, ştii că patimile adormite se pot trezi brusc; rămîi atent şi prevăzător.

Am plecat de la unchiul cînd lumina scăzuse şi devenise din ce în ce mai tristă. Perdele de praf cenuşii atenuau roşeaţa ciudată a soarelui înconjurat de sclipiri violete. După aceea soarele s-a lăsat în jos şi a dispărut dincolo de culmea dealului. O ploaie fină a început să cadă peste mormîntul de ceaţă al curţii. Ghemuit pe trepte, din unchiul Toma nu mai rămăsese decît o fantasmă.

M-am strecurat în uliţă. Apoi am rămas mult sub o poartă, ca să mă feresc de ploaie. Cînd am pornit, umbra-mi părea că se fereşte de mine, pînă ce a înghiţit-o tăcerea atotstăpînitoare a nopţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Am citit!
    Fenea, 27.06.2018, 01:17

    Bun!



Spacer Spacer