Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Plec


Cristina Andone

16.05.2018
Editura Univers
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cristina Andone
Plec
Editura Univers, 2018



Citiţi cuvântul autorului acestei cărţi.

*****

Fragment

Motto: După zece ani, viaţa de publicitar e o lungă după-amiază. Dimineţi pe pilot automat. Prânzuri cu rezonanţă de eliberare condiţionată. Nopţi superficiale, luminate de respiraţia portocalie a oraşului. Cu fiecare pas, umbra îţi devine mai transparentă. Cu fiecare zâmbet, viitorul tău în agenţie devine o cană cu ceai. Acelaşi gust, înghiţitură după înghiţitură. Apoi e gata.
Nu căuta alt lichid fierbinte. E timpul să arunci cana
.

PERSONAJE
Tu
Viaţa în publicitate e o capră[i]. Sprinţară pentru străini. Nesătulă pentru proprietar. Mai întâi, Vârsta Inocenţei, când trăieşti printre majuscule, îţi divinizezi Directorul de Creaţie, vibrezi în preajma oricărui Marketing Guru şi visezi să ajungi la Cannes măcar pentru ceremonia de închidere. Apoi anii înţelepţi, în care ştii totul: tipicul clienţilor, riturile de trecere, sfintele festivaluri. Zilele nesfârşite când adaugi culoare, umbră şi perspectivă poveştii tale de adio cu fiecare premiu ratat, cu fiecare foaie de timp pierdut. Orele glorioase în care trebuie să arăţi aspiraţional, un cuvânt greşit pentru orice corector automat, dar atât de familiar pentru breasla din care faci parte. Aspiraţional. A te livra în doze mici şi autoironice. A părăsi agenţia cu inteligenţa şi umorul pe care reclamele tale nu le-au avut niciodată.
A arhiva restul ca repetiţie sau ezitare.

David
Dintre toţi cei care au trecut prin labirintul mişcător al publicităţii, un om ar merita premiul pentru cel mai spectaculos exit. David Trotsky, guru şi părinte fondator, a murit pe 1 aprilie. La 0.07 dimineaţa, era deja un brand etern, desprins din cochilia unui produs expirat. Treisprezece ore mai târziu, o mână invizibilă, posibil a secretarei, expedia o invitaţie la o călătorie de patruzeci de zile, cu toate cheltuielile acoperite. Fiecare trebuie să se întoarcă de unde a plecat. Sufletul meu. Şi măgarul Krasna, spunea emailul trimis cu variaţiuni către patru oameni din Arca lui David.

Marta
- Bun aşa. Deci bătrânul Trotsky vrea să scape de măgar. Şi acum noi trebuie să rezolvăm trebuşoara sub pretextul unui pelerinaj degeaba. Tipic. Mort sau viu, orice şef e la fel...
Marta Coman, secretară, era cât pe ce să sune la Mishu când a observat un nume care ar fi trebuit scris cu praf de stele: Cannes. Cu doar şase litere, invitaţia de a însoţi sufletul unui guru mort căpătase strălucirea unei luni de miere.

Vera
Când păşeşti pe nisipuri mişcătoare, trebuie să stai nemişcată. Sau să zbori. Acesta este butonul tău de autopropulsie. Cu dragoste, David.
Pe 1 aprilie, în jurul prânzului, Vera Trotsky îşi contempla imaginea reflectată de ecranul negru al computerului. Stai nemişcată. Mergi cu paşi mici. Zâmbeşte - era sfatul pe care îl primise cel mai des, după divorţul fulger de acum nouă luni. Şi până la urmă unde se duc cocorii când se duc? întrebase Vera când avea trei ani. Acum avea treizeci şi trei şi ar fi pus aceeaşi întrebare, dar despre bărbaţi. În faţa ei, în loc de răspuns, se găsea invitaţia la un pelerinaj de patruzeci de zile cu un măgar şi un titan al publicităţii, în noua sa condiţie de amintire iconică. Plus trei prieteni din agenţie, la fel de diferiţi precum cărţile lor de vizită: o secretară, un director de creaţie şi un IT-ist. Bătrânul Trotsky abia dacă îi văzuse în ultimii ani, de când se retrăsese în Franţa, la castelul Vartemy. Iar acum îi invita la un periplu suprarealist de rămas-bun.
Un gest narcisist din partea unui unchi bizar? O farsă finală regizată de maestrul absolut al disimulării? O glumă complicată care se va sfârşi cu o petrecere pe 9 mai, cu un David Trotsky perfect sănătos? Foarte posibil.
Dar mai ales singura ei şansă de a se desprinde de o poveste care nu voia să moară.

Dimuleanu
Pe mama ta am trimis-o la moarte de Ziua Victoriei.
Pentru Felix Dimuleanu, acest rând avea efectul hipnotic al unui cântec de leagăn. Şi-ar fi dorit să aibă întipărită pe retină o fotografie care să însoţească textul, un fel de logo lângă un slogan de semnătură. Însă din stocul de imagini gratuite ale memoriei, niciuna nu avea chipul mamei sale.
Pe mama ta am trimis-o la moarte de Ziua Victoriei, aşa începea emailul pe care Directorul de Creaţie al agenţiei Arca lui David îl deschise în prima zi de aprilie, după ce terminase turul virtual pentru o nouă echipă. Am fost închis pentru vina de a fi condus o camionetă fără acte, dar cu număr par într-o duminică în care doar cei fără pereche aveau permisiunea să folosească drumurile comuniste ale României. Sau poate pentru că m-am uşurat într-un şanţ cu mărăcini în timp ce o coloană oficială trecea lin prin spatele meu, luând curba spre Neptun. Am fost eliberat după trei zile datorită unui nume care suna important chiar şi pentru cele mai afone urechi revoluţionare. A trebuit să-mi las aparatul Leica şi ultima fotografie a mamei tale la comisariatul de poliţie. Mi-am promis că voi reveni într-o zi. Poate cu tine. Nu am făcut-o niciodată.

Mishu
Primul lucru pe care Mishu îl făcu după ce citi ultimul mesaj al lui David Trotsky fu să caute pe Google numele de Krasna. Însemna Frumuseţe. Patruzeci de zile de la Cannes la Château de Vartemy, cu un popas în Provence şi apoi în Dobrogea, asta suna înspăimântător de irelevant. Dar Frumuseţea schimbă totul. Omul invizibil de la IT avea în sfârşit o misiune, una reală. Aşa că Mishu lăsă deoparte animaţia la care lucra şi începu să caute informaţii despre cum să îngrijeşti un măgar.

Capitolul 2. Vera la capătul fericirii
 
- Taţii sunt de trei feluri: căsătoriţi, divorţaţi şi dispăruţi.

Nu sunt sigură că Isa mă ascultă. În oglinda retrovizoare, pare absorbită de desenul pe care îl trasează cu degetul pe geam. Nu îl văd pe Ioanid; e prea mic chiar şi în scaunul înălţat de maşină.
- Isa, ce e în gura lui Ioni?
- Nimic special, mami. Doar biscuiţi. Acum a trecut la ai mei. Îmi mănâncă biscuiţii, dar eu nu mă supăr...
- OK. Deci taţii căsătoriţi împart aceeaşi casă cu mamele şi copiii; unii vin târziu după serviciu, alţii stau acasă tot timpul. Dar cu toţii locuiesc în familie, în aceeaşi casă. De aceea se numesc casă-toriţi.

Isa desenează în continuare într-un cerc de abur. Continui, dar cu mai puţină convingere.
- Taţii dispăruţi pleacă şi nu se mai întorc niciodată.
- Tatăl meu nu e dispărut! strigă Isa ridicând capul.

Ne privim ochi în ochi în oglinda retrovizoare ca în scena duelului dintr-un western.
- Tati vine să ne vadă... câteodată.
- Exact, taţii divorţaţi îşi vizitează copiii din când în când. Aduc jucării şi dulciuri. E foarte plăcut când vin...

Mă opresc şi zâmbesc ca să-mi regăsesc suflul.
- Iar când pleacă e OK, deoarece copiii ştiu că se va întoarce.
- Fireşte, zice Isa şi îşi reia desenul.

A fost uşor! Prea uşor. Prin aceeaşi magie generală, rândul de maşini din faţa noastră pare să se pună în sfârşit în mişcare. Poate de data aceasta nu vom întârzia la grădiniţă.
- Dar, mami...
- Da, Isicuţo.
- Tu încă eşti căsătorită, nu? Că tu eşti acasă cu noi în fiecare seară... O, nu, uite-o pe Ana! Voiam să fiu eu prima în rând...

Fata-Ana ne face cu mâna de pe trotuar. Mama-Ana e pe jumătate înghiţită de portbagajul maşinii sale de familie, evident căutând ghiozdanul, plus săculeţul cu echipamentul de sport. La o primă vedere, strada arată mai înghesuită decât un raft de supermarket. Zece minute să găsesc un loc de parcare, douăzeci să-l las pe Ioanid, treizeci să ajung la birou. La limită pentru video-conferinţa despre Purity. Prea târziu pentru întâlnirea de status cu directorul meu de creaţie. Prea târziu pentru zâmbetul de Bună dimineaţa, nu mă grăbesc. Deocamdată, tot ce-mi doresc e să ajungem înaintea Anei. Aşa că îi fac semn portarului să ia semnul rezervat din faţa grădiniţei. Trag pe dreapta, îl dezleg pe Ioanid din scaun şi îi dau Isei ghiozdanul.
- Isicuţă, eu o ţin pe mama Anei la poartă. Tu fugi înăuntru. Acum. Du-te!

Dacă ar fi să numesc cel mai folositor obiect pe care o femeie ar trebui să-l aibă în maşină, aş alege fără ezitare bastonul. Da, cu s. Nu, nu de ciocolată. Un baston îţi garantează cele mai bune locuri de parcare, plus şansa de a găsi bilete la ultimul desen animat. La o petrecere, poate ţine loc de subiect de conversaţie sau de rochie cu spatele gol. Va face dintr-un corporatist un bărbat care se oferă să-ţi dea braţul şi să-ţi deschidă uşa - de cele mai multe ori de la maşină, de suficiente ori de la propria-i inimă. De data aceasta, îmi vântur bagheta magică spre portar. Ştiu că arăt dramatic - blondă, în rochie neagră, cu un copil adormit în braţe şi cu un baston. Şi mai ştiu că portarii nu au nevoie de drame. Într-adevăr, mi se spune: Bună dimineaţa, doamna Trotsky, uşurel, nu vă grăbiţi. Zâmbesc, spun mulţumesc cu demnitate şi tristeţe. Apoi mă întorc către mama Anei. Doamne, ce s-a întâmplat cu piciorul tău, e grav? Ştiu, îi voi spune povestea cu fulgerul, nucul şi Akanidi, pisica noastră maidaneză. Ana e captivă în mâna mamei sale. O mângâi pe păr în timp ce mă înalţ pe vârfuri să văd dacă Isa a ajuns la timp. Da, e cu doamna Alma. Şi e prima în rând.
- Nu folosiţi două arme în aceeaşi frază, ne spunea la facultate profesorul de texte. Se vor neutraliza reciproc. Supracalofilia în roman e la fel de eficientă ca urletul pe scenă. În literatură şi în dragoste, cine se străduieşte prea mult reuşeşte doar să omoare viaţa.

Cu Alex, m-am străduit prea mult. Apoi am obosit şi am renunţat complet. Iar cu Isa, găselniţa casă-căsătorit a fost exagerată. Şi inutilă.
- Am vrut pur şi simplu să creez un al treilea element în opoziţia căsătorit-divorţat. Da, mamă, ştiu că sună obscur...

Mama clipeşte fără să mă încurajeze să continui. Şi totuşi o fac. Iată:
- Am sperat să pun lucrurile într-o lumină mai puţin dramatică şi limitată. Fără atâtea sau-uri. Căsătorit sau divorţat. Iubit sau părăsit. Îndrăgostit sau uitat, spun eu, deşi văd în ochii mamei mele că nu mă mişc în direcţia corectă.

Mama e lingvist, din vechea şcoală formalistă. Aşa că ştie cum e cu opoziţiile. Şi, evident, e sceptică în privinţa perechilor mele. I-l las pe Ioanid în braţe, pe jumătate adormit, în timp ce ea îmi detaliază atributele lui a fi iubit. Nu sunt de acord. Mă voi întoarce seara la 7 să-i explic de ce.

Bărbaţii ne iubesc cât timp arătăm fericite. Ne tolerează când suntem triste sau bolnave. Şi o iau la goană când suntem nemulţumite.

După trei soţi şi două cărţi despre mariajul perfect, bunica Bica ar trebui să se priceapă. De când mă ştiu, n-am văzut-o decât aşa, în vervă, binedispusă, niciodată plângându-se, niciodată obosită sau tristă. Mereu aranjată ca şi când ar urma să meargă la teatru într-o seară de la începutul secolului trecut. Ida Trotsky. Sora celui care a schimbat faţa publicităţii europene acum cincizeci de ani şi m-a învăţat să colorez acum treizeci de ani. David avea mereu în maşină creioane colorate, chiar şi când am crescut. Ida are şi acum în geantă creioane de sprâncene, creioane de buze, pudrieră şi ruj, mereu acelaşi: Passion de Burgundy.

Clienţii ne respectă cât timp arătăm fericiţi şi disponibili
, ne spune Madeleine în fiecare şedinţă motivaţională. Fericit înseamnă dinţi regulaţi. Şi, desigur, o exhibare constantă a unor zâmbete oneste. Pentru fiecare expresie prietenoasă, se foloseşte un comando de doisprezece muşchi dispuşi în perechi. Zygomaticus major. Orbicularis oculi. Levator labii superioris. Levator anguli oris. Risorius. Zygomaticus minor. La o medie de zece zâmbete pe oră, ar însemna o mie două sute de extensii faciale în fiecare zi pentru o atitudine entuziastă - adică activitatea tectonică a Japoniei într-un an obişnuit.

Spre deosebire de japonezi, am obosit. Am obosit să-mi supraexploatez muşchii levatori şi zigomatici. Să prind răsărituri romantice în fiecare zi, eu nefiind o fiinţă romantică. Să mă tem mereu că am mai uitat ceva: întâlnirea de la 10 cu Felix Dimuleanu, laptele lângă foc, telefonul în savonieră. Obosită să fiu singură cu un copil de cinci ani şi un bebeluş. Obosită să nu-mi găsesc niciodată crema iluminatoare când am nevoie de o mini-epifanie pentru a-mi compune o mină bună.

Îmi deschid larg trusa de fericire şi mă aplec spre oglinda agenţiei să mai aplic un strat de ruj. O cremă de zi decentă are 12 SP. Arca noastră are doar unul. Vera Trotsky. Întind nişte fond de ten în jurul ochilor, meditând la diferenţele şi asemănările dintre Sun Protection şi Strategic Planning. Mi-ar plăcea să fiu Sun Protector măcar pentru o zi. Mă gândesc să-i propun asta lui Dimuleanu, în loc de scuze pentru întârziere.

Două toalete din baia unisex trag apa în acelaşi timp. Mache, copywriterul K-Mobile, iese primul, vorbind cu imaginea mea din oglindă, în timp ce se spală pe mâini. Vera! Ce mai face bebeluşul, ce mai face Isa? Apoi Dara, într-un halou de parfum bolnăvicios. Cum merge strategia pentru pitch? Ador părul tău, al meu arată mereu atât de bleg. Îmi pun mâinile sub uscător, încercând să neutralizez norul de aer dulce. Pa şi pa.

O pereche de tocuri ţăcăne către etajul de Client Service. Nişte camperi grei coboară în pivniţă către locul de fumat.
Linişte.
Deschid fereastra să miros ceaţa.


[i] Prima pagină din Poveşti de adio, de Vera Trotsky.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer