Citeşte prima parte a povestirii Mobila de sufragerie .– Vaaai... Ce mobilă frumoasă v–aţi luat... Foarte frumoasă! Dar de ce aţi aşezat, dragă, canapeaua pe peretele ăsta? Nu e cam înghesuită? Parcă nu prea vine bine... Gigi, ia vino încoace să vezi ce mobilă frumoasă şi–a luat fractu... Şi n–au spus nimic, secretoşii... Cât aţi dat pe ea, dragă? E scumpă?
– Am dat... cât a fost, Nina?
– O mie o sută cin’zeci.
– Aşa muuult? Şi fotolii de ce n–aţi luat? Nu ştiaţi că sunt acum la modă? Voi aţi rămas cu idei d–astea de pe vremea lu’ Pazvante... Masa se desface mai mare, nu–i aşa? Da’ de ce ai mai pus cuvertură, Nina? Că nu se mai poartă. Da’ canapeaua e extensibilă?
– Nu e extensibilă.
– Ah, ce păcat, mare păcat. Dormeam şi noi mai bine, nu mai eram aşa înghesuiţi. Ar fi putut să doarmă Săndel cu Rodica. Da’ de ce n–aţi luat o canapea extensibilă? Pentru ce–aţi dat voi, dragă, la urma urmei, atâţia bani?
Tanti Meri, nenea Gigi şi cei doi copii, Săndel şi Rodica, veneau în vacanţă la băi şi, în fiecare an, stăteau la noi. Timp de două săptămâni, în fiecare dimineaţă, deşi aveau maşină, o Dacia 1310, galbenă, însă benzina se găsea din ce în ce mai greu, luau cursa locală – o călătorie costa trei lei şi cincizeci de bani – până la staţiune, şapte kilometri, adică vreo douăzeci de minute.
– Ei lasă, îl culcaţi pe Sănducu între voi, că–i încă mic, iar Rodica doarme pe canapea.
Nu am înţeles de ce a zis mama că Săndel era mic, pentru că nu avea decât cu doi ani mai puţin decât mine. Nu puteam să–l sufăr, avea polipi şi vorbea pe nas, fonfăit, era peltic şi plângăcios şi nu voiam să mă joc cu el, îmi plăcea să îl necăjesc, să îl îngân, să îl contrazic, aşa că el mă pâra părinţilor lui şi părinţilor mei. Pe Rodica nu o băgam în seamă deloc – sau ea pe mine? – pentru că era cu şapte ani mai mare şi nu se mai juca cu păpuşile, ci stătea mai mult în faţa oglinzii, mută şi visătoare. Oricum, îmi era indiferent ce făcea ea şi la– Vaaai... Ce mobilă frumoasă v–aţi luat... Foarte frumoasă! Dar de ce aţi aşezat, dragă, canapeaua ce se gândea. Însă îmi era ciudă că mama îi dăduse voie să doarmă pe canapeaua cea nouă, mă temeam că o s–o strice cine ştie cum şi sufrageria nu o să mai arate aşa frumos. În plus, îmi era ciudă tare că, seara, la culcare, în loc să strângă frumos cuvertura pluşată, cu flori, aşa cum ne învăţase mama să facem, pe mine şi pe soră–mea, ea o lăsa morman pe un scaun, iar dimineaţa când o întindea pe canapea arăta mototolită; iar pe ea nu o certa nimeni că era atât de dezordonată şi neglijentă.
Uneori mă luau şi pe mine cu ei la plajă. Mama nu prea îmi dădea voie, ca să nu răcesc, că eram foarte sensibilă. Când mă lăsa totuşi să merg, o instruia la nesfârşit pe mătuşă–mea:
– Meri, să n–o laşi pe Puica – asta eram eu, aşa mă mângâia mama şi mie, în secret, nu îmi plăcea – în bazin, decât dacă e apa caldă şi curată. Când iese, s–o pui să se şteargă bine–bine cu prosopu’ ăla mare. Să nu se ude la păr, să n–o laşi pe mal, ca să nu cumva să alunece în lac. N–are voie îngheţată, nici suc rece. Dacă luaţi nămol, să–i daţi şi ei pe la gât şi pe la încheieturi. Ai grijă să nu plece de lângă voi şi să se rătăcească. Să nu alerge pe plajă, să nu joace volei cu Săndel, ca să nu năduşească. Şi să nu...
– Hai, Nino, lasă, că nu se–ntâmplă nimic, ţi–o aducem înapoi vie şi nevătămată.
– Şi bronzată, adăuga, glumind, nenea Gigi.
Eu eram bucuroasă că puteam să privesc reginele – peşti mici, cu solzi aurii – cum se strecurau printre ierburile acvatice, şi îmi imaginam cum înotau spre casele lor, care erau nişte castele cu turnuleţe subţiri şi înalte, pe fundul lacului, exact cum văzusem în Mica sirenă. Noaptea, când plaja era pustie şi oamenii dormeau cuminţi în casele lor, peştii petreceau la baluri, dansau pe muzica apei sărate, iar cei mici, puii, se jucau zglobii de–a v–aţi ascunselea printre alge şi pietre. Oare cum îl alegeau pe cel care trebuia să–i caute? Tot cum făceam noi? An–tan–tiri–mogo–dan–cara–cara–si–princi–pala–mo–rin–go! Şi pe cine pica ultima silabă, ăla se făcea. Oare numărau şi ei la fel ca noi? Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cin’zeci, şaizeci, şaptezeci, op’zeci, nouăzeci, sutaaa! După care, cei ascunşi erau căutaţi: Cine nu e gataaa, îl iau cu lopataaa, un, doi, trei, pornesc după ei! Dar peştişorii aveau şi ei regula prin care urma scapă turma? Hmmm... probabil că da. Stând pe vine pe malul lacului, sub soarele fierbinte, aşteptam să apară peştişorul de aur, vrăjit, care ştia să vorbească şi care avea puterea să îmi împlinească cele trei dorinţe arzătoare: să–mi cumpere mama colac, să nu mai aibă voie Rodica să doarmă pe canapeaua cea nouă şi să nu îmi mai facă niciodată tanti Lenuţa injecţii cu Penicilină.
Îmi pregătea mama ce îmi trebuia pentru plajă, burduşeam totul într–o traistă din doc, gri, pe care scria ABBA şi pe care erau schiţate cu negru patru siluete, două fete şi doi băieţi. Soră–mea îmi spusese că asta era o formaţie de muzică uşoară.
– Şi cântă frumos? întrebasem eu, curioasă.
– Aşa şi–aşa. Nu prea... Mie nu–mi place–aşa de mult. Depinde ce gusturi ai, zicea soră–mea, plină de importanţă. Lu’ Domnica, de exemplu, îi place foarte mult. Mai ales de Agneta, una blondă, care–şi dă cu untură pe bot, de–i strălucesc buzele, şi e măritată cu tipu’ blond din formaţie, Benny. Că de–aia se numeşte ABBA, chiar aşa îi cheamă pe ei: Ann, Benny, Bjorn şi Agneta... parcă. Domnica îi ştie foarte bine, are şi un afiş cu ei, e mare de tot şi e lipit pe uşa de la camera ei. Să vezi ce blugi valabili au ăştia ... Originali!
– Ce–nseamnă blugi?
– Fată, da’ înapoiată mai eşti. Sunt nişte pantaloni foarte ca lumea, bleumarin, groşi, cu ţinte pe la buzunare şi cu tighele portocalii pe părţi.
– Ce–nseamnă tighele?
– Hai, las–o moartă–n păpuşoi. Te iau eu într–o zi cu mine la Domnica şi îţi arăt afişul cu ABBA. Sunt dintr–o ţară îndepărtată, pe care n–o ştii tu...
– Din ce ţară?
– Lasă că şi–aşa nu ştii tu.
– Ba ştiu multe ţări.
– Ia, zi, fată! Ce ţări ştii tu?
– Uite: Anglia, Bulgaria, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania...
– De unde ştii tu atâtea ţări? Deci nu eşti chiar aşa de proastă.
– Vezi cum eşti? De ce–mi zici aşa? Cine zice, ăla este, ca măgarul din poveste...
– Ajunge, nu zice mai departe, că te caftesc şi–o să–ţi pară rău.
– Tu ai început.
– Hai, fată, nu te supăra. Am glumit. Zi, de unde ştii atâtea ţări?
– Ştiu de la şcoală, că ne jucăm ŢOMANAP.
– Ce–o mai fi şi aia?
– Ţări, Oraşe, Munţi, Ape, Nume, Animale şi Plante.
– Daaa? Zi repede–repede un oraş cu B!
– B... Baaa... Beee... Booo... Bolivia!
– Hi, hi, hi, nici nu există aşa ceva!
– Ba da, există!
– Nu–i adevărat!
– Ba da!
– Ba nu!
– Ba da!
– Ba nu!
– Bine, atunci zi tu altu’, dacă eşti mai deşteaptă...
– Ce uşooor... Bucureşti! Hi, hi, hi... râdea soră–mea.
– Ştiam şi eu...
– Hi, hi, hi... Şi de ce n–ai zis, dacă ştiai?
– Ei, şi ce?
– Nimic. Da’ habar n–ai! Şi te mai şi oftici...
– Şi ce dacă? Da’ ia zi! Ţie de cine îţi place cum cântă?
– Te interesează?
– Da, mă interesează.
– Dacă te interesează, ia pisica şi dansează! Hi, hi, hi...
– Hai, fatăăă... ziiiii...
– De Margareta.
– Daaa? am făcut eu ochii mari, de mirare şi de bucurie. Şi mie îmi place tot de Margareta.
– Ete na! Ce te iei după mine?
– Păi dacă de asta–mi place...
– Alege–ţi pe al’cineva.
– Nu mai ştiu pe al’cineva.
– Mmmm... Bine, te–ajut eu. Uite, ţie îţi place de Anda.
– Nu ştiu cine e Anda.
– N–are nimic. Îţi spun eu, cântă foarte frumos. Mai frumos şi decât Margareta. Şi e şi mai mişto.
– Nu mai vorbi cu mişto, că mama nu ne dă voie.
– Ete, scârţ.
– Păi atunci, dacă e mai frumoasă Anda, ia–o tu şi lasă–mi–o mie pe Margareta. Te rog eu frumos de to’, de to’, de tot.
– Nu se poate, n–am cum. Eu sunt Margareta şi tu eşti Anda.
Şi îşi desena pe obrazul stâng, cu creionul negru, o aluniţă, la fel ca a Margaretei, îşi punea pantofii cu tocuri înalte, ai mamei, apoi lua o butelie de spray –aveam o mulţime, goale, înşirate pe masa de toaletă, să fie de frumuseţe, lângă cutiile de bijuterii decorate cu scoici şi melci mari– drept microfon şi începea să cânte gros şi nazal, încercând să imite vocea cântăreţei, în faţa oglinzii, gesticulând, învârtindu–se, scuturând din păr, făcând ochii când mici, când mari, dansând:
Şi se duc, se duc pe rââând,
Zarea lumii–ntunecând.
Şi se duuuc ca clipeleee,
Scuturând aripileee,
Scuturând,
Scuturând aripileee...
– Cine se duce? întrebam eu.
– Păsările... se duc!
– Care păsări?
– Alea din capu’ tău. Ia mai lasă–mă–n pace, că nimic nu pricepi! Mă plictiseşti...
– Dar unde se duc păsările?
– Ce mă–ntrebi pe mine?
– Cânţi foarte frumos...
– Ştiu. De–aia m–am şi înscris la Melodic Meci, la Clubul Tineretului. O să cânt cu o formaţie...
– Daaa? Te lasă mama?
– Încă nu i–am spus. Şi să nu te prind că scoţi vreo vorbă. Ai înţeles?
– Mdaaa...
– Jură–te! Jură pe viaţa ta!
– Jur.
– Nu aşa. Zi: dacă îi spun ceva lu’ mama despre Melodic Meci, să dea Dumnezeu să mor, să nu mai apuc ziua de mâine!
– Dacă îi spun ceva lu’ mama despre Melodic Meci, să dea Dumnezeu să mor, să nu mai apuc ziua de mâine!
– Acum închină–te de trei ori. Aşa. Buuun... Te cred.
– Mai ştii şi alte cântece de–ale lu’ Margareta?
– Ştiu multe. Da’ tu ştii vreunul?
– Da, ştiu Veronica. Am văzut şi filmul, la cinema 23 August. Şi mi–a plăcut şi cum cânta Dem Brădulescu, care era motanul Dănilă...
– Brădulescu. Hi, hi, hi... Auzi, cică Dem Brădulescu...
– Dacă vrei să ştii, a zis mama că mă lasă şi duminica asta la film...
– Nu te lasă singură, ţi–arăt?
Îmi plăcea să merg la cinema, duminica după–amiaza. De obicei mergeam de la patru la şase. Un bilet pe rândurile A şi B costa doi lei, dar mă dureau ochii şi gâtul dacă stăteam aşa în faţă. Cu trei lei puteam să stau pe rândul C sau pe D. Dar cel mai bine era să stai în spate, numai că biletul era cam scump, patru lei. Iar dacă filmul avea două serii, cum avusese Iubire fără soare – un film egiptean foarte tragic, care mă făcuse să plâng la sfârşit, plânsesem chiar mai mult decât la filmele indiene, preferatele mele – biletul era opt lei, o adevărată avere. Asta însemna că trebuia să umblu serios la puşculiţă – un pepene de ceramică, verde, din care fusese tăiată o felie şi se vedea miezul roşu; fanta pe unde dădeam drumul înăuntru monedelor era chiar pe cocoş, iar pe lateral, de–o parte şi de alta, erau desenate cu negru câte două rânduri de seminţe, care dădeau pepenelui un aer vesel, îl făceau să pară că zâmbeşte. Când scoteam bani din puşculiţă, o zgâlţâiam bine–bine şi pe urmă, brusc, o întorceam cu fundul în sus, zdrang! – zornăia mărunţişul înăuntru –, iar monedele picau una câte una. Soră–mea avea o puşculiţă mult mai mare decât a mea, tot din ceramică, un lup negru, destul de fioros – avea doi colţi imenşi ieşind din gura rânjită, desenaţi cu vopsea albă şi lucioasă –, era foarte înalt, deşi stătea în fund, şi avea mereu burta plină de monede, pentru că soră–mea umbla rareori să scoată bani din el; îl botezase, plină de inventivitate, Lupu. Câteodată, când eram la ananghie şi puşculiţa nu mai avea de unde să scoată bani, reuşeam să mai strâng câţiva lei căutând mărunţiş prin casă: se întâmpla să găsesc monede de cinşpe şi de douăşcinci de bani, în sertarele de la maşina de cusut sau de la bufetul din bucătărie.
– Ba mă lasă şi singură la film! Faci pareu?
– Nu fac nici un pareu, că mi–e milă de tine, că pierzi. Ai să vezi că nu te lasă. Dar, dacă mă rogi frumos, merg cu tine. Da–mi plăteşti biletul, ştii regula. Ce film e?
– Sandokan, tigrul Malaieziei. Mi–a zis Georgică, tu, că e foarte frumos, cu unul pe care îl bagă piraţii într–un sac şi îl leagă strâns la gură, pe urmă îl aruncă în mare, dar el scapă, pentru că avea la el, ascuns, un cuţit şi...
– Nu mai îmi povesti, fată, filmul! Dacă mai zici un cuvânt, gata!, te–ai lins pe bot, nu mai merg cu tine...
– Biiine... Dar mergi şi duminica viitoare cu mine? E un film de desene animate, ex–tra–or–di–nar! Pisicile aristocrate! Ne–a zis şi tovarăşa învăţătoare despre el, că să–l vedem neapărat. Mergem? Vrei? Putem să mergem tot de la patru, ca să nu pierdem Tarzan şi Stan şi Bran, la televizor.
Rodica nu se prea amesteca în ciondăneala noastră de surori. Ne privea de sus, în timp ce îşi dădea unghiile cu lac sau îşi colora pleoapele cu praf roz–argintiu. Nouă ni se părea încrezută – se dădea mare că ea era de la Bucureşti – şi prefăcută, bănuiam că ne pârăşte la mama, pe ascuns, spunându–i fiecare vorbuliţă pe care o auzea la noi şi tot ce făceam – altfel de unde ar fi putut mama să afle că într–o zi, fiind acasă doar cu Rodica, eu şi soră–mea ne–am apucat să facem, după cartea de bucate Sanda Marin, prăjitură Greta Garbo, cu marmeladă şi nuci, dar, pentru că nu se copsese bine aluatul, ci rămăsese clisos, împachetasem totul într–un ziar Scânteia Tineretului şi aruncasem pachetul peste gard, la vecina, în fundul curţii, printre roşiile crescute înalte, încolăcite pe araci, după care spălasem tava şi o pusesem la loc, în cuptor, de parcă nimic nu s–ar fi întâmplat. Altă dată, eu şi soră–mea mutasem masa şi scaunele din sufragerie într–un colţ, ca să putem să ne jucăm, pe covorul de iută, de–a Nadia Comăneci la sol, pusesem caseta cu Sanie cu zurgălăi şi făcusem şpagatul şi roata până ameţiserăm. Nu se ştie cum, mama aflase – nu fuseserăm acasă decât noi două, adică eu şi soră–mea, şi Rodica – şi ne certase zdravăn:
– Cum v–aţi gândit voi să mutaţi masa şi scaunele? Dacă zgâriaţi servanta? Ştiţi ce efort am făcut să luăm mobila asta? Să nu vă mai prind cu–asemenea isprăvi! Jucaţi–vă cu păpuşile, cuminţi, ca nişte fete ce sunteţi!
La plajă, Rodica râdea de mine că nu aveam sutien. Ea avea; dar mie mi se părea că avea degeaba, că nu îi trebuia. Îmi făcea silă că îşi dădea cu roşii şi cu castraveţi pe faţă, zicea că sunt bune pentru ten, şi stătea aşa zoioasă, de nu–ţi venea să o priveşti. Soră–mea mă pusese odată, după ce se cam certaseră ele, s–o întreb:
– Rodica, dar tu de ce ai aşa de multe bube albe şi roşii pe faţă?
Ea îşi schimonosise imediat faţa într–un plâns zgomotos, mama apăruse într–o clipă nu ştiu de unde, a aflat, printre suspinele şi lacrimile Rodichii, ce se întâmplase şi cum o necăjisem eu; pe ea a mângâiat–o pe cap, iar mie mi–a ars câteva palme la fund, m–a pus să–mi cer iertare şi m–a ameninţat că nu–mi mai cumpără colac şi, mai mult, nici nu mă mai lasă vreodată la plajă:
– Şi nici la film nu mai pupi să mergi, până nu te faci fată cuminte. Lasă, că te–nvăţ eu minte... Obraznico!
Eu nici nu îmi mai doream să merg la plajă, mă săturasem să o tot rog pe mama să îmi cumpere şi mie colac, în loc să mă pună să–i cer lui Săndel să mi–l dea pe–al lui cu împrumut, când apa era prea mare în bazin, mă săturasem şi de sandvişurile cu brânză, roşii şi ardei gras pe care mă obliga tanti Meri să le mănânc, şi de sucul galben şi cald, şi de îngheţata la pahar, topită, care îmi lăsa lipit de cerul gurii un strat de ceva cleios şi unsuros; dar cel mai tare mă săturasem de mirosul nămolului – cumpărat de la ţigani, în cutii de plastic, albe, în care fusese îngheţată – pe care mătuşă–mea mi–l întindea pe la gât şi pe la încheieturi, conform indicaţiilor mamei, şi mă punea să stau aşa, unsă, nemişcată până se usca şi se scorojea pe piele, strângând–o de–mi tăia respiraţia; după aceea mă freca vânjos – şi tot îmi rămânea o negreală nesuferită în pori –, cu buretele, sub apa rece a duşului de pe plajă, iar eu tremuram ca varga, mi se învineţeau buzele şi mi se făcea pielea găinii.
Însă ameninţarea mamei că nu mă mai lasă la film chiar mă speria. Văzusem Zorro de patru ori, fusesem îndrăgostită de Giuliano Gemma vreo două–trei săptămâni, îmi plăcuse la nebunie Corsarul negru, nu pierdusem nici un film indian – făcusem rost şi de o placă cu muzică indiană din filme, mi–o dăduse Ana ţiganca în schimbul a două surprize de cingo şi a unei lanterne chinezeşti, şi învăţasem să cânt, după ce stătusem ore întregi cu urechea ciulită ca să înţeleg cuvintele, Mira giuta he giapani şi Avaramu. Placa era într–o mapă de carton, jupuită, pe care de abia se mai distingea poza unei fete cu o alună mare în mijlocul frunţii, cu ochi mari, migdalaţi şi cu gene foarte lungi, cu pielea măslinie; numele ei nu se mai înţelegea – dar Ana ţiganca îmi spusese că o cheamă Narghita –, în schimb, pe mapă erau tot felul de litere mari, scrise la întâmplare, stângaci, cu pixul negru, de mâna vreunui copil care tocmai învăţa să scrie şi care îşi imortalizase primele încercări pe chipul Narghitei.
Deşi Rodica era pârâcioasă şi nu îi încredinţam secretele noastre, totuşi soră–mea îi dăduse oracolul – un caiet de matematica de o sută de file, îmbrăcat într–o hârtie lucioasă, presărată cu bucheţele de flori roz, legate cu funde bleu – să–i scrie în el amintiri şi să răspundă la întrebări despre actori, cântăreţi, filme, băieţi, mâncăruri, flori, animale. Mă uitasem pe furiş şi văzusem că melodia ei preferată era Labstory – în paranteză, Rodica adăugase precizarea că este o melodie de dragoste, din filmul cu acelaşi nume –, iar la filme am fost şi mai nedumerită, întrucât preferatul ei era Idem 4. Eu nu îl văzusem, nici nu auzisem de el şi, oricum, avea un titlu ciudat, aşa că am renunţat să îmi mai bat capul, precis era vreun film prost. Pe ultima pagină, la rubrica Amintiri, Rodica scrisese lăbărţat, cu stiloul cu cerneală albastră, cu litere mici şi aplecate, două poezii, de câte o strofă fiecare: una despre o căprioară care bea apă rece din izvor, alta despre o floare de nu–mă–uita; în dreptul fiecărei strofe, desenase – cu cariocile mele chinezeşti, la care ţineam ca la ochii din cap şi pe care le economiseam, pentru că nu se mai găseau, verdele deja se cam consumase şi, ca să îl fac să redevină viu, intens, scosesem cu dinţii căpăcelul de deasupra şi turnasem spirt– un fel de căprioară, care semăna mai mult cu un câine sau cu o pisică, stând ciuci, pe o pajişte verde şi, mai jos, un bucheţel de flori mov. În încheierea prestaţiei sale artistice, scrisese Cine te iubeşte, nu se iscăleşte iar mai jos, cu toate culorile I love you, Rodica.
Soră–mea nu fusese prea mulţumită de desenele şi versurile Rodichii, şi îmi spusese mie, pe şoptite:
– Ce proastă–i asta. Fii atentă, a ajuns la liceu, şi, în loc să scrie îţi împreunat, scrie î linioară ţi. Şi desenează mai rău ca un copil de grădiniţă... Nu se înţelege nimic, numai nişte pete de culoare...
– Mai bine nu–i mai dădeai caietu’. Vezi ce fraieră eşti c–o bagi în seamă?
va urma