Moartea vine pe Bahlui

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Radu Părpăuţă, născut în 1955 în Iaşi, a urmat studiile Facultăţii de Litere, specializarea rusă-română, şi a fost pe rând profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător şi ziarist. Din 2014 este titularul rubricii săptămânale de proză scurtă Praful de pe tobă pe LiterNet (citeşte aici).

"Un thriller iconoclast în stare să te facă să evadezi din mizeria existenţei, să exorcizezi răul din realitate. O naraţiune hipnotizantă, curajoasă, plină de umor. Ce alăturare poate fi între Comisarul San-Antonio şi Ion Creangă? Ei bine, răspunsul se află în carte! Atenţie! Aceasta este o capodoperă! Un policier mai surprinzător şi mai inteligent decât ale lui Raymond Chandler sau ale specialiştilor scandinavi ai genului poliţist. Citiţi-l pe plajă, în autobuz sau metro, ascuns prin hârtii la birou şi fiţi convinşi ca veţi renunţa la masa de prânz şi cină ca să-l terminaţi de citit până la ultima frază", (Ovidiu Nimigean, poet, prozator, eseist şi publicist ieşean)


Doamna Gina de la Zoiosu la fel ca totdeauna: cu pampoanele roz-căcănii ale papucilor, cu amplasamentul sînilor defuncţi undeva spre buric şi cu vorba ca o adevărată patiserie turcească - numai miere. Crâşma e aprope goală. Într-un colţ un pensionar stă cufundat în lectura ţâţelor din Libertatea. La o masă din spatele meu doi pensionari cu figuri de intelectuali beau tihnit bere şi povestesc despre vremurile de altădată.

Apare doamna Gina. Să îmi dea reţeta mea? se interesează discret feea Gina. Din uniforma politeţii mele cuceritoare nu lipseşte nici un nasture:
- Dacă sînteţi amabilă...

Putinelele varicoase se grăbesc spre bar, "sarmalele" de pe creştetul capului se agită printre sticle şi imediat apare pe masa mea "marghilomanul" personal (dacă nu ştii nimic de vorba asta, uită-te prin dicţionare, năvlegule, sau măcar pe wikipedia): ceaiul tare şi un rom mare.

Doamna Gina îşi şterge o lacrimă care nu i se iveşte în ochi şi îmi zice cu vocea-i tremurată, de capră înecată:
- Aţi auzit că a murit Mitică Tirbuşon?
- Vai, nu se poate!

Mitică Tirbuşon, zis şi Alconautu', zis şi Eletrocutatu', era unul dintre cei mai asidui clienţi ai Zoiosului. Fără el se duce dracului şandramaua. Dacă Tirbuşon nu e, nimic nu e. Citesc în mintea doamnei Gina ca pe panoul cu sosirile şi plecările trenurilor din Gara de Nord - încă un client de nădejde pierdut!
- Şi de ce a...? întreb de parcă n-aş şti.
- Bea! îmi răspunde proprietăreasa de parcă acum ar fi aflat.
- Aaaa, oftez cu resemnare.

Îmi răsucesc creierii în chip de tirbuşon şi extrag pentru bietul Tirbuşon cîteva păreri de rău din sertarul cu regrete aproape gol. Pe urmă ne înfruptăm cu alţi recent intraţi în putrefacţie din cartier, care şi-au dat obolul de-a lungul anilor la Zoiosu. Apoi, cuprinşi de vibraţii emo(na)ţionale, evocăm la desert pe Mădă (Manole), pe săracu nea Gică (Petrescu), febleţea doamnei Gina, pe Dolănescu, pe "basarabenii ceia" (Aldea Teodorovici) şi pe... aaa, nu, ăsta încă nu.

Vărs (pe gît, bineînţeles, dar ce credeai?) cîteva picături întru pomenirea celor evocaţi. Dar, fiindcă mănînc sub media de proteine a unui călugăr budist, compensez cu o duşcă zdravănă. Dumnezeu să ne ierte!

O căldură insinuantă îmi pătrunde în maţe şi spiritul îmi moţăie, împleticindu-se în cugetări la limita dintre minciună şi adevăr. Fireşte, adevărul e cheia şi lacata, cum zicea bunică-meu, dar cîte minciuni nu trebuie să elimini pînă la el, ba chiar de cîte minciuni nu trebuie să te foloseşti ca să ajungi la adevăr. Problema este că noi ziariştii, scriitorii, mă rog, mai ales în chestia asta detectivistică, folosim minciuna la greu. Îţi spun asta ca să nu fii derutat în nici un fel, cititorule. Raportul meu cu adevărul este esenţial, însă imperfect, el, adevărul, se reflectă ca printr-o sticlă afumată, din aceea pe care o folosim la eclipse. Ca să vezi soarele Adevărului trebuie să foloseşti tot felul de grile. Adevărul este esenţa vieţii mele, scopul fiecărei acţiuni pe care o fac; dar fac apel, folosindu-mă de strategii construite minuţios din minciuni, cum cred că ai constatat pînă acum, fac apel la adevăruri parţiale sau la omisiuni, de pildă. M-aş putea compara cu Accattone, eroul unui film al lui Pasolini, caută să vezi filmul. Ce făcea Accattone! El iubea o femeie, o dorea, dar o şi învăţa să se prostitueze. În acelaşi timp, Accattone era un amant gelos pe orice individ care-i arunca gagicii lui cea mai neînsemnată ocheadă. O prostitua, ca să aibă din ce trăi, dar o iubea. O trăda de multe ori, ducîndu-şi apatic zilele în minciună, pentru ca după aceea să se întoarcă la ea, cu ultimul truc al amantului, explicîndu-i că "am făcut-o doar pentru că te iubesc atît de mult!"

Şi încă ceva. Fiindcă mă însoţeşti la drum, amice, tu citind şi eu scriind, îţi spun să nu te laşi păcălit considerîndu-mă cavalerul perfect, gata să sară în ajutorul domniţei imaculate sau al săracilor necăjiţi. Cavaler voi fi fiind, unul cam pilangiu şi cu capul în nori, dar viaţa m-a învăţat că domniţa nu e niciodată imaculată, iar nevoiaşii din gloată sunt adesea nemernici, şireţi şi coţcari, ca şi cei bogaţi. De aceea mijloacele mele de căutare a adevărului pot fi mincinoase, crude şi brutale. Ce să mai... Meseria asta, omule, e de rahat de multe ori, nu-i pentru domnişorici. Nu cred că ţi-ai dori să fii în locul meu - şi, oricum, dacă te-ai apuca să faci aşa ceva, nu ai rezista prea mult - fără a avea o oarecare afinitate înnăscută faţă de priorităţile şi exigenţele ei. De fapt ceea ce încerc să-ţi spun, dar văd că mă tot învîrt în jurul cozii, sunt două lucruri: iubesc adevărul; şi mint.

... Am puţine elemente în chestiunea morţii lui Vartan, crimă urmată de cea a vagabondului fost profesor de limba română, fiindcă, desigur, există o legătură între ele, asta-i clar. Elemente puţine şi presupuneri multe. Şi pot presupune la nesfîrşit despre oamenii cu care făcea afaceri Toader Vartan, de pildă, dar nu am informaţii. Deci iată o prioritate - să strîng mai multe informaţii. Să aflu mai multe despre chestiunea încurcată a Chevrolet-urilor. Aici să iau urgent legătura cu Titi, fostul şofer al lui Vartan, tip dubios. Ce hram poartă? E un simplu mardeiaş, care ciordeşte prin casa şefului? Sau e în legătură cu cineva? Pe urmă, trebuie verificată doamna Paula, fosta soţie, aflată la cuţite cu Evtimia. Despre Ştefoaica ştiam cîte ceva, nu pare aşa de drăcoasă, cum o vede Maura, dar rămîne şi ea pe lista suspecţilor. De fapt, toţi din familie sînt suspecţi. Nici pe Evtimia şi nici pe năucul de Cătălin nu-i pot scoate de pe listă. Să nu-l uit pe grobianul Şurubaru şi pe Angela lui, care e plînsă şi mută, dar poţi să ştii ce-i poate capul?!

Fireşte, eu ştiu cine l-a omorît pe Toader Vartan, dar nu-ţi spun, te fierb. Asta-i convenţia, hombre! Eu îţi biciui curiozitatea bolnăvicioasă, iar tu înghiţi în sec şi citeşti mai departe. Aşa că să mergem mai departe.

Da. Să o iau pas cu pas. Politica paşilor mărunţi nu e o sintagmă goală. Să încep cu Capul de Bour. De unde l-o fi achiziţionat? N-o fi vreo afacere murdară în spatele lui? Timbrul ăsta poate fi o miză, un motiv să omori un om. Căci asta era neclar în primul rînd: mobilul crimelor. Dau telefon la banca mea de date, comoara de informaţii - Merfu. Ţi-am mai vorbit de el, năvlegule, sper că ţii minte. Scremeţi şi tu mintea aia plină cu ultimul pîrţ al nu ştiu cărui nimeni-celebritate, cu zoaiele entertainment-ului, pe care le sorbi aşa cum alcoolicul soarbe pînă la drojdie poşirca de pe fundul butoiului, aşa cum dimineţa bei cafeaua pe burta goală, deşi ştii prea bine (sau nici atîta nu ştii?) că îţi periclitezi sănătatea. Dar tu nu! La tocşouri prosteşti, de oligofreni, te crăcănezi de rîs, te strici, bă, te strîmbi de rîs tont, behăit, cu sughiţuri măgăreşti, cu hlizeli jîmbate, de zămîrcă, hohoteşti albastru, ca sfecla-n gura vacii, ca proasta-n Hală. Hai, lasă-mă, că...

Merfu ştie tot ce mişcă - rîul, ramul - în urbea asta de netoţi în care eu-s printre cei dintîi. Ştie ceva de Capul de Bour deţinut de Vartan? îl întreb. De unde-l are? Da, ştie, să aştept juma de oră, îmi face lipeala cu cineva. Peste jumătate de oră îmi dă telefon. Îmi spune ora şi unde să mă întîlnesc cu un oarecare domn P. (numele nici nu trebuie să-l ştiu), dar trebuie să fiu foarte discret, promit? Promit.

Ne întîlnim pe Lăpuşneanu, la cofetăria Tufli, vizavi de anticariatul lui Grumăzescu. Deşi e destul de frig, iar domnul P. e într-un pardesiu cam subţire, stăm afară la o masă, în faţă cu două sucuri neacidulate. Încă de la început, domnul P. îmi pune în vedere:
- Să ştiţi că am acceptat să vin numai de dragul lui Merfu, ne cunoaştem de vreo patruzeci de ani şi nu puteam să-l refuz. Vă rog foarte mult să fiţi discret. Informaţiile pe care vi le dau sînt confidenţiale. Dacă, totuşi, implicaţi numele meu în vreo afacere în acest sens, să ştiţi că eu am să neg tot. Ne-am întîlnit absolut întîmplător. Clar?
- Clar. Vă asigur că nu vă voi implica în nici un fel.

Figura emaciată şi posacă a domnului P. nu exprimă nimic: o fi de acord? Zic:
- De ce e aşa de important Capul de bour, domnule...
- Domnule şi atît.
- De ce e aşa de important Capul de bour, domnule? Pentru că e vechi?
- Şi pentru că e vechi. Vestitele Cap de bour, emisiune care cuprindea patru timbre, de 27, 54, 81 şi 108 parale, au fost primele mărci poştale tipărite în Moldova. Se întîmpla asta în iulie 1858, în timpul caimacamiei, adică al regenţei...
- Ştiu.
- Mă bucur! Puţini mai ştiu azi. Aşadar, au fost tipărite în timpul regenţei prinţului Nicolae Vogoride sau Vogoridis. Era o figură Vogoride ăsta! Deşi era văr de-al doilea cu Alexandru Ioan Cuza, iar nevastă-sa, Ecaterina, zisă Cocuţa, făcea parte din familia Conachi, familie înflăcărat unionistă, cum era şi ea, prinţul Nicolae a fost antiunionist. Şi de ce? Fiindcă turcii i-au promis domnia, dacă-i ajută. Aşa că prinţuloiul nostru, umblînd după ciolan, s-a făcut frate cu dracul: a făcut multe prostii, a falsificat alegerile în favoarea antiunioniştilor, mă rog. Însă nu şi-a dat arama pe faţă. Stătea cu curul în două luntrii: se făcea că e lapte şi miere cu unioniştii, dar pe la spate îi carota. Nu mai dau amănunte, că vă plictisesc.
- Nu mă plictisiţi.
- Nu? Ei, Cocuţa, nevastă-sa, unionistă cu trup chm! şi suflet, a umblat prin corespondenţa lui bărbatu-său şi a găsit scrisori compromiţătoare, care dovedeau că Vogoride, la ordinul turcilor, a falsificat alegerile. Cocuţa a dat aceste scrisori unioniştilor, iar unioniştii le-au publicat şi difuzat în toată ţara. Mai mult, au tradus scrisorile şi le-au trimis la toate marile cancelarii europene. A fost un mare scandal politic la nivel european. În final, otomanii au trebuit să dea înapoi şi astfel s-au convocat Divanurile ad-hoc, despre care ştim din cartea de istorie, şi pe urmă s-a ajuns la Unire. Iar Vogoride, trist şi singur, bînd şi chefuind cu muierile ca disperatul, după ce a păpat mare parte din averea nevestei, a murit în 1862, la 47 de ani. Cocuţa, femeie creştină, avea să-l ierte şi să-l îngroape pe prinţ la Brăila, unde Conăcheştii aveau o moşie. Pe urmă Cocuţa s-a măritat a doua oară cu un tînăr prinţ rus, pe care l-a cunoscut la Paris, la generalul reformator Pavel Kiseliov, cunoscut la noi sub numele franţuzit de Kiseleff (pe Kiseleff îl ştia de la seratele bucureştene ale protipendadei, încă de cînd era copilă). Era un adevărat european Kiseleff ăsta.
- European-european, dar prin Regulamentele Organice a înăsprit boierescul şi celelalte obligaţii ale ţăranilor. Aşa am citit.
- Aşa aţi citit şi aşa a fost. Dar, în oareşicare rînduri din scrisorile lui, Kiseleff sugerează destul de străveziu că înăsprirea dărilor ţăranilor a fost rezultatul presiunilor din partea boierilor. O spune Radu Rosetti în Amintirile lui, monumentala cronică a Moldovei secolului XIX. Şi Rosetti nu greşeşte. Ştie tot despre poveştile, secretele şi mondenităţile din vechea societate boierească.
- Apropo de mondenităţi: Ce s-a mai întîmplat cu Cocuţa?
- Cocuţa nu mai era tînără, nu a fost niciodată frumoasă, dar se pare că era grozav de abilă, de a putut prinde în mreje un prinţ tînăr şi bogat. Peste opt ani avea să moară şi ea de malarie, la numai 40 de ani. De-abia născuse de cîteva zile, săraca! A plecat spre Genoa, la un medic italian vestit, s-o trateze, dar a murit pe drum.
- Cu mijloacele de transport şi cu medicina de azi ar mai fi trăit.
- Mai mult ca sigur. Sărmana!

Păstrăm o vreme tăcerea, ca un moment de reculegere pentru Cocuţa, inimoasa româncă. Reiau discuţia:
- Dar să lăsăm pe boul de prinţ şi să revenim la bourul nostru.
- Da, scuzaţi-mă, m-am depărtat de subiect. Vogoride, jucînd la două capete, a luat şi unele măsuri liberale, să le zicem aşa. Printre altele, a permis tipărirea la Iaşi a acestei emisiuni de mărci poştale. Totul s-a făcut după model austriac, s-au folosit matriţe de oţel, mă rog, treabă nemţească. Timbrul reproduce într-un cerc capul de bour, care, se ştie, e semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, mai este o goarnă poştală pe el şi o stea în cinci colţuri, iar legenda "porto scrisori" este scrisă cu litere chirilice. Tirajul a fost mic, fapt care măreşte azi şi mai mult valoarea Capului de bour. Ei bine, Vogoride şi-a asumat oarece riscuri permiţînd tipărirea acestor timbre. Turcii nu agreau în nici un fel astfel de acţiuni de autonomie instituţională sau economică, cum ar fi moneda proprie, însemnele sau drapelul.
- Merfu mi-a sugerat că dumneavoastră, domnule...
- Domnule! mă întrerupe domnul P. cu o figură posacă, bolnăvicioasă. Ştiu că prin urbe s-au răsuflat unele lucruri. Răposatul Vartan era un om fair-play, dar... avea gura cam mare. Totuşi, am să vă spun despre ce-i vorba. Adevărul este că, dintr-un anume motiv, puţin îmi pasă. Cu toate acestea, vă rog încă o dată să fiţi discret.
- Evident. Promit!
- Da, Vartan a cumpărat Capul de bour de la mine. Cum s-au petrecut lucrurile. Cunoşteam povestea acestor timbre, adică cele ce v-am spus, dar şi multe alte lucruri. Sînt chestii fascinante. Aceste timbre sînt celebre în întreaga lume, vă pot spune multe istorisiri despre ele, orice filatelist adevărat visează la ele. Bun! Şi într-o zi, eram încă pe vremea aceea inspector principal la Arhivele Statului din urbe, acuma sînt pensionar, făceam pregătiri în depozit pentru o microfilmare. La un moment dat, brusc, mi-am dat seama că am în mînă o adevărată comoară. Am pus din întîmplare mîna pe un plic, l-am examinat cu ochi de specialist şi mi-am dat seama că am descoperit un timbru din seria Cap de bour. Timbrul era lipit pe o scrisoare, o plîngere trimisă de un amploaiat din Bacău către Ministerul Finanţelor din Moldova. Marca poştală era datată 25 ianuarie 1859, la o zi după Unirea Principatelor, vă daţi seama? Aş spune că mi-am pierdut capul, dacă nu l-aş fi avut prins pe umeri. Cu inima plină de bucurie m-am dus la directoarea Arhivelor, domnişoara Zîna P. Alergam pe scări să-i împărtăşesc cît de repede marea mea descoperire. Dacă descoperi o dată în viaţă aşa ceva, poţi spune că eşti fericit. Cînd colo, domnişoara Zîna mă expediază ca pe fitecine, motivînd că nu are timp. Auzi, domnule! Fufa şi proasta dracului, nu zic mai multe, că nu merită, şi-a făcut timp abia după două săptămîni, cînd a binevoit să se intereseze ce se întîmplă cu timbrul descoperit. Zii proastă şi pace! Numai că eu, chiar în perioada asta, am început să merg pe la spitale, să-mi fac tot felul de analize şi... mi-am schimbat totalmente planurile. M-aş fi bucurat să pot contribui la îmbogăţirea patrimoniului naţional, dar... Am decis să vînd timbrul. Proastei de directoare i-am spus că mă înşelasem, nu era vorba de Cap de bour. Dobitoaca n-a bănuit nimic. Ca specialistă e zero barat.
- E scump un astfel de timbru?
- Preţul de pornire la o licitaţie pentru un astfel de timbru este de 50.000 euro şi poate ajunge pîna la o valoare de zece ori mai mare.
"Oho, iată prea posibilul mobil al crimei", îmi zic.
- Şi l-aţi vîndut.
- L-am vîndut. M-am interesat discret şi astfel l-am găsit pe potentul om de afaceri Toader Vartan. Suma pe care mi-a dat-o e secretă, dar vă pot spune că este mult peste 50.000 de euro.

Mă uit ca la un gîndac scîrbos la figura bolnăvicioasă şi rea a domnului P.:
- Vasăzică sînteţi un om bogat.

Domnul P. tace. Apoi spune, uitîndu-se în pămînt:
- Cu banii ăştia am bătut toate clinicile Europei, domnule. Am leucemie.