Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Tour de France


Julian Barnes, traducere de Mihai Moroiu

27.06.2018
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Julian Barnes
Tour de France
Editura Nemira, 2018

traducere din engleză de Mihai Moroiu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.

Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză şi eseuri, cariera sa literară fiind incununată de numeroase premii şi distincţii: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois (1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia şi în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l'Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 Fundaţia FVS i-a acordat Shakespeare Prize, iar în 2004 a fost recompensat cu Premiul Statului Austriac pentru Literatură Europeană. În prezent locuieşte la Londra.

În 2011, i-a fost decernat Man Booker Prize pentru romanul Sentimentul unui sfârşit (Editura Nemira, 2013).
*
Frivolitate, eleganţă, frumuseţe, artă, libertate, gastronomie, chic... Tour de France. Melodii, filme, cărţi, tablouri, excursii, competiţii şi reţete culinare s-au strâns într-o carte născută, spune Julian Barnes, dintr-o "relaţie pasională" cu Franţa. Parcurgând-o, facem o călătorie în spiritul francez şi ne întâlnim cu scriitori, cineaşti, muzicieni şi creatori care îl reprezintă într-un fel sau altul. Printre ei, Jacques Brel şi Jean-Luc Godard, Gustave Flaubert şi George Simenon. Dacă iubiţi Franţa, o veţi iubi şi mai mult citind eseurile unui englez îndrăgostit de ea.

"O incursiune în cultura politică, literară şi sportivă a unui popor, cu rezultate strălucite şi provocatoare. Barnes îşi etalează aici extraordinarul simţ al detaliului şi ironia stilului." (San Francisco Chronicle)

"Se pare că pentru relaţiile anglo-franceze Julian Barnes a făcut mai mult decât a făcut oricine altcineva după regele Eduard al VII-lea." (Daily Telegraph)

Fragment
Un englez în pribegie

În primăvara anului 1998 eram în vacanţă şi pornisem în drumeţie prin Vercors, la sud de Grenoble. Într-o perfectă dimineaţă de mai, doi dintre noi traversam un platou înalt, chiar sub limita zăpezii. Gazonul impecabil, care i-ar fi făcut cinste şi circuitului de golf de la Augusta, era străbătut de pâraie subţiri şi limpezi; natura demonstra aici ce ştie ea să facă dacă e lăsată în pace - o extraordinară întindere de flori stă mărturie - genţiană, floare-de-colţ, narcise pitice, piciorul-cocoşului şi orhidee; o dată sau de două ori, pe fondul alb al zăpezii, am zărit câte o vulpe mică, probabil, dacă nu cumva marmotele cresc aşa de mari. O colibă cu lacăt sugera prezenţa omenească temporară în ceea ce, altfel, era un petic al Franţei dintotdeauna. După-amiază târziu am coborât într-un sat mic, vreo patruzeci de case îngrămădite între doi munţi. Când poteca din iarbă a lăsat locul unei alei pe care se turnase asfalt, am întâlnit un alt element al Franţei dintotdeauna: un ţăran care-şi păştea caprele în zona publică, chiar la gardul viu. Un bătrân rubicond şi ştirb, însoţit de un dulău ostil până la obsesie, de rasă incertă; omul ne-a povestit lunga istorie a reumatismului său, lovind din când în când cu băţul, în chip de punctuaţie, cea mai la îndemână capră şi stârnind norişori de praf.

Satul se prezenta conform aşteptărilor: o biserică, o fântână secată, o fostă şcoală, pe frontonul căreia se mai distingea vag RF, o brutărie deschisă o oră pe zi, un han şi două cabane pentru drumeţi. Unele case erau abia renovate, cu gresie ca pergamentul şi mortar cremos; celelalte se aflau in restauro. În timpul cinei, am întrebat-o pe Madame câţi indigènes mai locuiau în sat. Numai unul singur, ne-a răspuns, cel pe care-l întâlnisem. Chiar dacă i-ai da optzeci de ani, a adăugat ea, nu are decât vreo şaizeci. "Şi, cu toate astea, duce o existenţă foarte bio, foarte écolo." Am căzut de acord că în viaţă poate să existe şi un exces de bio şi de écolo. Să fie cumva băutura cauza aparentei sale uzuri? Nu, nu el, doar vărul lui, penultimul ţăran al satului, trăgea la măsea. Sau cel puţin a tras până în ziua în care a coborât din munte ca să voteze, iar cineva dintr-o cafenea i-a spus că nu arată prea bine. Aşa că l-au dus la spital să-l consulte, unde n-a putut să bea opt zile la rând, şi aşa, subit, s-a stins.

Ultimul ţăran supravieţuitor urma un plan riguros: se trezea la cinci dimineaţa şi urca pe munte, ca să adune lemne pentru focul aprins, ritualic, la cinci după-amiaza, indiferent de anotimp şi de vreme. Trăia împreună cu şi de pe urma caprelor; avea ceva bani, dar nu cheltuia nimic. Nu fusese niciodată căsătorit. "Cred că ar putea să ia o rusoaică", a comentat Madame. Se mai organizează o sărbă toare a holteilor, nu prea departe, unde, prin tradiţie, femeile vin să-şi caute bărbaţi. Cu ani în urmă, se adunau portugheze şi spanioloaice; acum sunt numai poloneze şi rusoaice. Dar soluţia este puţin probabilă. Între timp, toată lumea din sat a ajuns să-i facă diverse servicii Ultimului ţăran ("A fost nevoie de cinci sprezece ani ca să spună: «Vă mulţumesc»"). Nu conduce maşina şi - potrivit noilor sosiţi - nu ar trece iarna fără ajutorul lor. Iar într-o bună zi el, ultimul indigène va muri, şi atunci acest sat, care la prima vedere pare atât de autentic, se va transforma într-un fals complet - sau, dacă preferaţi, va desăvârşi propria sa reinventare pentru lumea modernă. Va fi susţinut de turism mai mult decât de agricultură; va depinde de maşini şi de cumpărături din afară; iarna va fi nelocuit. Un sat sezonier, împlinind din timp în timp canoane comunitare pe care întemeietorii aşezării şi urmaşii lor le împlineau din necesitate, din credinţă şi din obişnuinţă.

La France profonde a dispărut de-a lungul secolului nostru; sau, cel puţin, acum poate fi percepută doar într-o formă alterată. Edith Wharton a avut revelaţia că acest lucru se va petrece, în timp ce străbătea Franţa vâjâind cu automobilul, alături de Henry James. "Automobilista trivială", cum se caracteriza ea, avea să se dovedească premergătoare şi altor agenţi distructivi: războiul, pacea, tehnologiile de comunicare, turismul în masă, industrializarea agriculturii, piaţa liberă şi nelimitată, americanizarea, europenizarea, lăcomia, gândirea pe termen scurt şi anistorismul îngâmfat.

Vechile naţiuni-stat ale Europei sunt treptat omogenizate în gloate de consumatori internaţionali, separate doar de limbă. Să fie acesta un preţ cinstit - sau unic, cel puţin - care trebuie plătit pentru evitarea convulsiilor războinice la nivel continental ce au marcat istoria noastră recentă? Se poate. Ar prefera oare Ultimul ţăran să-şi înceapă viaţa acum, beneficiind de o muncă mai uşoară, de privilegii sociale, de subvenţii de la Bruxelles, de pornografie prin satelit şi de vehicule de teren? Se poate. Dar trebuie să remarcăm atât scăderea ambiţiei în rândul conducătorilor europeni, cât şi scăderea caracterului specific al populaţiilor europene. Noi atribuim caracter propriei noastre regiuni de monotonie prin anumite culte totemice şi, acolo unde e nevoie, prin inventarea tradiţiei. Francezii s-au priceput cât se poate de bine; iar exasperarea francofilului faţă de acceptarea diluării esenţei galice este cu atât mai mare, cu cât francezii au avut cele mai multe pretenţii, în ceea ce-i priveşte, ca şi în numele Europei. Istoricul Richard Cobb a vizitat Franţa prima dată în 1935 şi Parisul în care se afla (încă) Edith Wharton, deşi s-a lăsat fascinat mai degrabă de viaţa populară decât de pelerinajul literar: negustorii ambulanţi şi înghiţitorii de flăcări, muzicienii ambulanţi şi prostituatele, tinerii solizi, cu cătuşe, bucurându-se de "droit de pavé pe trotuarul nemăsurat de lat"; lumea barurilor întunecoase şi a restaurantelor minuscule, cu doar patru mese; exuberanţa, volubilitatea şi anarhia veselă a cotidianului; şi, în culise, combinaţia de invidiat dintre tihnă şi plăcere, care îi atrage aşa de tare pe englezii cei rezervaţi. Îl încântau călătoriile pline de atracţii picante cu Métro-ul şi cu simpaticele plateformes d'autobus (un laitmotiv al lui Cobb, împreună cu zidurile leproase ale lui Utrillo şi faux manoir normand), afirmând şi demonstrând în acelaşi timp că un oraş poate fi cu adevărat explorat doar la pas. A dobândit ceea ce el numea "a doua identitate", fără să regrete pierderea parţială a spiritului englez, bucurându-se la nebunie când era întrebat dacă este belgian (deşi, în mod normal, e un compliment otrăvit când e făcut de un francez unui francofon). A avut fie o soţie franţuzoaică (dacă dăm crezare indicelui din cartea sa Paris and Elsewhere), fie două (dacă urmăm logica descrierilor sale foarte diferit făcute, teoretic vorbind, uneia şi aceleiaşi femei), iar apoi una englezoaică; au existat şi copii, se pare. Înainte, sau poate între timp, a dobândit cunoştinţe vrednice de un specialist în prostituţie: "Majoritatea bordelurilor din Paris arătau ca nişte toalete publice - englezeşti, nu franţuzeşti." Stilul vieţii lui Cobb a devenit într-atât de francez, încât au început să i se întâmple lucruri tipic franţuzeşti: a frecventat-o pe Gaby la Landaise, o prostituată din Dax, în fiecare zi de salariu, vreme de un an (cred că era pe la sfârşitul deceniului cinci sau începutul celui următor), până în vinerea când a aflat că ea-şi vârâse în gură ţeava unui revolver şi se împuşcase, "într-unul din dormitoarele risipite pe etajul cinci, la numărul 78". Încă un mic caz pentru comisarul Maigret. În acest răstimp, istoria care l-a absorbit pe Cobb a devenit tot atât de franceză pe cât identitatea sa. Nu numai că se referea doar la Franţa, mai exact la Revoluţie şi, mai exact, la perioadele ei târzii, ci a fost scrisă şi publicată în franceză: cea dintâi carte a lui în limba engleză a apărut de-abia după ce împlinise cincizeci şi doi de ani.

Franţa lui Cobb nu este aceea a francofilului englez tradiţional, care preferă, în general, sudul, spaţiul rural, soarele, amăgitorul sat originar, căruia îi plac lucrurile cât mai diferite de Anglia. Cobb prefera oraşele (aproape că nici nu a băgat de seamă latura pastorală); îi plăcea foarte mult în nord, inclusiv Belgia, iar când pornea spre sud alegea marile centre ca Lyon sau Marsilia. Avea patima mersului pe jos, dar în marile oraşe; nu este limpede dacă a şofat vreodată, dar cu siguranţă a ales transportul public, care-i oferea ocazia de a trage cu urechea şi de a vedea tot soiul de întâmplări. Nu era defel snob - perioada petrecută în armata britanică, pretindea el, îl lipsise de apartenenţa la vreo clasă -, doar că eran tentat să nu acorde privilegiul îndoielii claselor mijlocii şi de sus (privilegiu acordat deja, am putea spune, chiar de istorie). Prefera les petites gens atât în viaţă, cât şi în scrierile sale: mici negustori, muncitori, servitori, spălătorese, calfe de peruchieri, trişori, sacagii, prostituate, vagabonzi, răufăcători mărunţi; cel mai apropiat prieten al său francez era dezertor, dar şi hoţ.

Deşi democrat, prin înclinaţiile sale sociale, cunoştea Partidul Comunist Francez suficient de bine pentru a fi neîncrezător în sistemele de credinţă generalizată; nu avea apetit pentru farfuriile tovărăşeşti care, pe măsură ce se goleau, dezvăluiau încetul cu încetul icoana benignă făcută de Picasso lui Stalin. Era, potrivit propriei sale descrieri, "o persoană extrem de singuratică", dar îi plăceau, în acelaşi timp, societatea şi petrecerile şi era bun companion la chefuri. Un om paradoxal, un solitar care socializa frecvent; şi un istoric paradoxal, de vreme ce, aşa cum se vede limpede, avea nevoie în viaţa lui de ordine şi de ritual pentru a ţine în frâu haosul şi violenţa, dar şi-a dedicat cariera uneia dintre cele mai haotice şi mai violente perioade din istoria Franţei.

Stilul scrierilor lui sociale este personal şi impresionist, în vreme ce istoria sa e aproape un fel de arhivistică prin fanatismul pentru detaliu. Însă ambele depind de aceleaşi principii şi de aceeaşi convergenţă: un gust foarte englezesc pentru ceea ce este particular şi local, desconsiderând teoria, schemele şi structura de boltă, precum şi generalizările peste secole, ca să nu mai vorbim de "modele". În mijlocul unei fraze caracteristice, enorme, despre dificultatea stabilirii adevă ratei identităţi a diferitelor personaje istorice, după cinci ani de răsturnări revoluţionare, mai ales la nivelul cel mai de jos al societăţii, Cobb se referă la "istoric ca organ de poliţie sau o altă autoritate de represiune dinaintea ei". Îi plăcea următoarea comparaţie, în forma ei benignă: istoricul este ca un detectiv care nu se grăbeşte, nu se repede să tragă concluzii, studiază geografia crimei, merge pe străzi, bea un pahar de absint, adulmecă aerul şi pune întrebări aparent irelevante. Figura de stil se poate şi inversa: astfel, pentru Cobb, inspectorul Maigret este "un istoric al conduitei, al lui déjà vu... un istoric al imprevizibilului... un istoric de clasă"; s-ar putea să nu ia în seamă schimbarea, dând semne de limitare, fiind însă extrem de vigilent cu tot ce se cheamă "obicei, rutină, presupunere, banalitate, cotidian, oportunitate, conservatorism popular". Acesta este istoricul-detectiv în postura sa de investigator desăvârşit, dar aluzia aparent întâmplătoare a lui Cobb la "altă autoritate de represiune" (abordarea gramaticală vag dezlânată permite un grad de ambiguitate) ne pune în gardă şi în legătură cu neajunsul căutării clarităţii şi certitudinii făcute tocmai de specialistul în istorie: punerea omenirii în ordine, clasificarea ei rigidă şi hotărârile luate de la distanţă, depersonalizarea şi dispariţia unor oameni şi închisoarea subterană - spre uitare convenabilă. Cobb rămâne un "istoric al individualităţii", în ambele sensuri ale expresiei. Pentru el, istoria "nu a fost niciodată o dezbatere intelectuală", nu porneşte de la un argument sau de la o teorie. Cu pragmatism robust şi deliberat agresiv, susţinea: "Eu nu ştiu ce anume este istoria, nici ce funcţie socială îndeplineşte. Nu am acordat în niciun fel atenţie acestei chestiuni." Prefera să înceapă de la capătul opus, cu o persoană anume, într-un loc anume şi într-un moment anume. Iar după ce a bătut stradă cu stradă Cobb avea conştiinţa şi imaginea efectelor geografiei urbane asupra desfăşurărilor posibile ale unui eveniment istoric: un fluviu aduce ştiri, aşa cum aduce buşteni; şi podurile determină mişcarea popu laţiei din oraş, în favoarea verificării identităţii, a arestărilor, ba chiar şi a asasinatelor. Maniera în care dezvăluie efectul dispunerii geografice şi al graniţelor administrative asupra dezvoltării Lyonului - clădiri mai înalte, străzi mai întunecoase, societate mai perpendiculară şi o reţea de pasaje propice pentru delicte şi fugă - reprezintă momentul lui Cobb de adevărată măiestrie. El îşi caută personajele istorice tot la nivelul străzii. Cei care au proclamat Revoluţia îl interesează mai puţin decât măcelarul zelos, brutarul sceptic şi lumânărarul beat, care se află undeva, jos, pe lanţul de comandă. Într-o declaraţie de intenţie, Cobb face o deosebire esenţială dintre maniera lui de abordare a elitelor revoluţionare şi aceea a lui Albert Soboul:

Îi aminteşte pe militanţi, dar nu le acordă statut de personalităţi. Vedem cum au acţionat, dar nu obţinem nicio impresie despre cum erau ei în realitate, posibil sinceri sau doar pier de-vară, dacă urmăreau publicitatea sau beneficiile funcţiei, dacă aveau capul pe umeri sau minte puţină. Nu ne rămâne decât să acceptăm că erau militanţi şi ceva anume, ambiţia ori sinceritatea, îi deosebea de masa informă a vecinilor lor.

Cobb înţelegea că o mulţime de indivizi - chiar dacă aparent idealişti - se alătură unor mişcări din motive amestecate, dar că mişcările în sine preferă să pretindă, în timp ce susţinătorii lor sorb din farfuriile lui Stalin, că motivele care le animă sunt de o puritate desăvârşită; mai ştia că indivizii îşi vor purifica motivele, retrospectiv, numai dacă şi atunci când mişcarea va fi încununată de succes. Cobb se arată împotriva unei motivaţii absolute - cineva cu un motiv absolut intră probabil în categoria celor cu "mintea dusă", într-un fel sau altul (nu că asemenea nebuni nu ar avea influenţa lor asupra istoriei) -, precum şi împotriva soluţiilor absolute. Indiferent dacă examinăm o revoluţie pornind de la bază în sus ori de la teorie în jos, mereu vom întâlni "mister şi întâmplare" chiar în inima evenimentului sau foarte aproape. Ca adept al lui Maigret, şi el crede în "rutină, presupunere, banalitate". Studiul momentului de violenţă revoluţionară este necesar; dar Cobb nu uită nicio clipă că asemenea momente sunt rare în istoria omenirii. Frica, anticiparea şi amintirea violenţei pot fi universale, dar momentul însuşi este înconjurat şi primeşte un context din partea unei vieţi întregi de muncă, dragoste, jale, boală, cumpărături, joacă, plictiseală şi câte altele. Individualismul pornind de jos şi scormonirea neobosită prin arhive l-au ferit pe Cobb de păcatul reconsiderării. Desigur, istoria este prin firea ei un act de reconsiderare, de înţelegere, de înţelegere mai bună a ceea ce a fost înţeles mai puţin bine la momentul respectiv, ori de înţelegere din nou a ceea ce a fost o vreme uitat. Dar istoriografia este întotdeauna vulnerabilă faţă de prezentul contaminat, faţă de ce s-a petrecut între acolo şi aici. Comuna cunoştea Revoluţia, dar Revoluţia nu avea cum să-şi imagineze Comuna. Pare evident, dar există tentaţia să uităm. Pe urmă, Revoluţia, prin exemplul şi declaraţiile ei, a fost, poate, parţial răspunzătoare pentru societatea care a urmat, în care cei săraci şi dezavantajaţi au ajuns să fie mai bine trataţi; dar istoricul trebuie să descopere şi să insiste că, în timpul Revoluţiei propriu-zise, săracii au trăit mai rău decât oricând, în vreme ce noii stăpâni nu numai că nu au abrogat legislaţia monarhistă represivă, menită să-i menţină sub control, ci au şi aplicat-o cu multă vigoare. Singura izbândă a oamenilor de rând în urma Revoluţiei, după părerea lui Cobb, a fost o scurtă licărire de putere - o putere pe care nu au mai avut-o niciodată după aceea, în pofida tuturor ipocriziilor plauzibile lansate de formele de guvernare care au urmat.

Istoriografia lui Cobb este arhivistică, discursivă, captivantă, nedogmatică, incompletă, compătimitor- ima ginativă, amuzantă; uneori haotică, adesea maniacă şi întotdeauna copleşitor de detaliată. În Classical Education (Educaţia clasică, 1985) descrie cum a urmărit un jurnal de ştiri cinematografic despre asasinarea la Marsilia a regelui Alexandru al Iugoslaviei: "Conţinea până şi o imagine filmată a regelui, prin uşa din spate, deschisă, a maşinii - probabil Panhard-Levassor -, zăcând pe podea." "Probabil Panhard-Levassor": tocmai în asemenea aparteuri picante - plasate de regulă între linii de pauză; îngrămădite de-a valma, despărţite prin punct şi virgulă, între liniile de pauză - descoperim farmecul scriiturii lui Cobb. Se întâmplă adesea ca frazele sale, forme miniaturale ale manierei narative generale, să crească şi iar să crească; dar desfăşurarea se petrece în stilul lui Byron mai degrabă decât al lui Proust, în izbucniri furtunoase, furios de vii, furios de iscoditoare. Istoricul ca romancier? Până la un punct. În Paris and Elsewhere, Cobb propune "cadrul unui roman care nu s-a scris, pe care eu, probabil, nu am să-l scriu niciodată". Acţiunea se petrece la Ixelles, una dintre municipalităţile independente din Bruxelles, între mijlocul anilor patruzeci şi mijlocul anilor cincizeci. Cobb descrie, grijuliu şi viguros, peisajul citadin şi populaţia, cu straturile ei sociale, aminteşte diversele itinerare ale locuitorilor şi evocă scene stradale pitoreşti; nu uită de jocul schimbărilor de lumină; face aluzie la moarte şi crimă şi transformare. Dar are dreptate: nu ar fi scris niciodată romanul. Istoricul, mai ales cel din specia lui Cobb, este un soi de romancier, dar, în loc să inventeze intriga şi personajele, se vede silit să le descopere şi, în loc să le pună în acţiune, unele împotriva celorlalte, având o oarecare idee despre firea şi destinul lor, încearcă să le ghicească mişcările, de multe ori incoerente, în mijlocul unei confuzii de minciuni şi de reţineri. S-ar putea foarte bine să fie exact partea cea mai dificilă, mai ales dacă deznodământul e zadarnic, fragmentat şi călcat în picioare de alţi cercetători până devine de nerecunoscut; sau, odată dezvăluit, poate fi dezagreabil cititorului, sau chiar istoricului însuşi.

David Gilmour vede cariera lui Cobb ca pe o curbă, pornind dintr-o lungă zonă de obscuritate, în care academicianul provincial îşi explora cu savoare cea de-a doua identitate, având să ajungă la o recunoaştere unanimă abia la mijlocul anilor şaptezeci, după numirea sa ca profesor de istorie modernă la Oxford. Franţa i-a acordat Légion d'honneur, editorii de literatură i-au căutat proza, iar radiourile vocea; într-un an a devenit "controversatul" preşedinte Booker Prize. (Controversat în special pentru că în discursul său prin care anunţa decizia a precizat că nu citise Proust, mărturisire pe care unii au considerat-o o simplă glumă, iar alţii deliberat pseudofilistină. De fapt, Proust nu făcea parte din perioada lui, iar personajele lui Proust erau departe de a fi petites gens. Pentru un istoric ca el, cel mai util rămânea romancierul tipic, convenţional, popular, care bătea străzile şi lăuda lumea de rând. Astfel gustul lui Cobb se îndrepta spre Simenon, Pagnol, Cendrars, Queneau, René Fallet, Sue, MacOrlan şi Restif de la Bretonne). Apoi, începând cu mijlocul anilor optzeci, curba a devenit descendentă, cufundându-se într-o obscuritate relativă, în suferinţă şi nefericire. Până la moartea lui, în 1996, singura lucrare de istorie publicată în limba engleză a rămas The People's Armies (Armatele popoarelor) - şi, ironia sorţii, fusese tradusă de altcineva.

Trist, dar nu cu totul surprinzător. Cobb nu a scris niciodată o carte mare, de larg interes şi asta nu în ultimul rând pentru că a refuzat să coboare nivelul demersului şi nici nu s-a transformat într-un ghid al domeniului său. El a încercat să-şi comunice fascinaţia, dar nu a fost dispus să se plece în faţa cititorului ocazional:

Mai întâi de toate, putem afirma, avem de-a face cu sans-culotte ca atare - deci cu o persoană nu aşa cum a fost, să spunem, în 1792, sau aşa cum avea să devină în 1795 ori în 1796, ci aşa cum a fost, pentru scurt timp, între 1793 şi 1794. Căci viaţa şi moartea pentru sans-culotte pot fi încadrate aproximativ între aprilie 1793 şi aprilie 1794, lăsând loc pentru o posibilă continuare şi suprapunere până în Termidor, anul II, ori chiar Brumar, anul III. Însă ar însemna să lărgim prea tare sfera acestei specii dacă am descrie, aşa cum a făcut un istoric norvegian... etc.

Cobb ştia că adevărul stă în detaliu, iar detaliul înseamnă complicaţie, elaborare minuţioasă, îndoială. Nu ar fi reuşit niciodată să ajungă star de televiziune. Ca autor de recenzii, a devenit faimos în rândul redacţiilor de reviste literare pentru faptul că nu răspundea la telefon, iar data de predare rămânea un mister de nepătruns: materialul său, bătut la maşină chiar până la marginea nenumăratelor mici cartele de indice, ajungea după bunul lui plac - întotdeauna briliant, întotdeauna cu mult peste dimensiunile standard, întotdeauna imposibil de tăiat. Editorul înţelept aştepta fără să poată face nimic, convins însă că va primi o recenzie de prim rang. Într-un fel, aceşti ani de relativă prezenţă publică a lui Cobb nu au fost deloc caracteristici. Era genul de istoric care îşi inspira colegii de breaslă, care făcea şcoală prin propriul său exemplu, rămânând însă întemeietorul unui cult tăcut. Nu ar fi putut deveni un colportor de opinii plin de ifose, nu ar fi putut desfiinţa cititorii de tabloide din Middle England, cum nu ar fi putut nici să încaseze avansul pentru trei cărţi: nu ar fi fost niciodată lumea de care să se apropie. Prefera un calvados la trei dimineaţa, privind pescăresele din Rouen cum îşi curăţă captura proaspătă, la lumina lămpilor cu gaz. Există cu adevărat o undă de dezmeticire din puterea vrăjii şi a melancoliei ce străbat viaţa şi opera lui Cobb. Dar nu îl vizează pe el, ci direct Franţa. S-ar putea ca alte ţări, ca şi politicienii, să existe pentru a ne dezamăgi; şi ca persoanele care adoptă o a doua identitate să fie mai vulnerabile la o asemenea dezamăgire. Cealaltă ţară a ta reprezintă tot ceea ce prima nu a fost; angajamentul faţă de ea presupune idealism, dragoste, sentimentalism şi o anumită viziune selectivă. De-a lungul anilor, totuşi, s-ar putea să descoperi că diferenţele ademenitoare nu fac decât să ascundă, parţial, asemănări chinuitoare (snobismul elitelor, mulţumirea de sine a burgheziei, conservatorismul proletariatului); s-ar putea, de asemenea, să ai revelaţia unor aspecte ale acestor diferenţe care-ţi displac, ori care par să distrugă tocmai ceea ce te-a atras dintru început la cealaltă ţară a ta. Ce s-o mai fi întâmplat cu troleibuzul leneş din Rouen, cu troleul sărit de pe fir, cu pantomimul voios din vitrina magazinului, cu tristele figuri prietenoase din barurile deschise toată noaptea? Fragmente din vechea Franţă se mai găsesc, ici şi colo; chiar şi restaurantul de familie, cu patru mese mai poate fi descoperit, ceva mai greu. Dar dragostea ta a devenit vulnerabilă şi nostalgia corosivă, lăsând să se întrevadă semnele unei rupturi definitive. Toate astea i s-au întâmplat lui Cobb.

A avut mereu o înclinaţie spre ură, desigur. Franţa lui - urbană, nordică, provincială, pietonală, zgomotoasă, nepuritană şi festivă - se afla în contradicţie cu ea însăşi şi se baza pe o altă Franţă: cea birocratică, oficială, suburbană, protejată, nebună după reguli şi speriată. Bordelezi, poliţie, femei autoritare din spatele ghişeelor, Victor Hugo ("Plictisul Naţional Francez"), Sartre, Le Corbusier ("démoloman din Elveţia", "elveţianul implacabil"), Jean-Luc Godard (alt elveţian implacabil), baronul Haussmann ("Attila alsacian"), Boulevard Saint-Michel - de fapt, întregul Cartier Latin -, Georges Pompidou (un "vandal vizionar", mai rău decât Haussmann), zonele pietonale şi împietrirea bine lustruită a clădirilor restaurate pentru ca oamenii să se uite la ele, în loc să locuiască în ele, ei, bine, toţi şi toate aveau parte de dispreţul profund al lui Cobb. Aşa cum a fost el, un cronicar al individualităţii, Cobb a crezut în oraşul individualist, caracterizat de variaţie şi de diversitate umană: oameni diverşi ducând vieţi diverse pe străzi diverse, chiar dacă învecinate. Iar el a fost martor la năruirea inimii Bruxellesului şi la dispariţia unor zone ale Parisului, mai ales Marais şi Sixième. A fost martor la transformarea treptată a capitalei franceze într-un oraş cu o singură clasă, în cadrul unui proces de purificare socială susţinut de bani, vanitate municipală şi muzeificare.

Afirmaţia ar putea să pară exagerată. Parisul a suferit probabil mai puţin decât multe alte oraşe occidentale ale Europei; în vreme ce partizanul Franţei rurale a fost martor la transformări şi mai radicale decât cel al Franţei urbane. Dar fiecare generaţie trasează o nouă linie de pornire şi îi vine greu să-şi imagineze pierderile suferite între timp. Franţa definitorie întâlnită pentru prima oară de Cobb în 1935 era, probabil, mai apropiată de Franţa lui Edith Wharton din urmă cu treizeci de ani decât de aceea a lui De Gaulle şi Pompidou cu treizeci de ani mai târziu. Republica a Cincea (ceva mai vicleană şi acţionând în virtutea unui consens mai larg) a fost cel puţin tot atât de eficientă cât Ludovic al XIV-lea şi Revoluţia în tendinţa ei de centralizare, standardizare şi domesticire a poporului. Acest îngâmfat expansionism postbelic a provocat unul dintre cele mai nervoase denunţuri ale lui Cobb:

Zece ani de paternalism gaullist şi anestezie politică, grija exclusivă faţă de confortul material, căutarea oarbă şi vulgară a unei maşini noi şi a unui televizor; vacanţe în ambianţe din ce în ce mai e eu eram îngrijorat din cauza lui Père xotice, căsătorie timpurie, familie de dimensiuni potrivite şi căţărare tinerească pe scara tehnocrată, pe măsură ce persoanele aflate pe drumul spre succesul material şi profesional se mută tot mai departe de oraş, ca să trăiască în "vecinătăţi" pseudorurale: călărie, swimming-pool, tenis, parc, loc de joacă pentru copii, curte interioară, whisky, invitaţii la tineri colegi căsătoriţi (din aceeaşi categorie de venituri), conversaţii despre următoarea maşină şi următoarea vacanţă, deplasări rapide în străinătate, în interesul firmei (infidelitate discretă, limitată la zona Pieţei Comune), masculinitate şi violenţă exprimate sub forma cailor-putere şi a vitezei la volan.

Totul a căpătat forme din ce în ce mai grave (ca întotdeauna); dar a atins o culme amară în 1989, când Cobb a fost atât de dezgustat de Sărbătorile Bicentenare, încât marele istoric al Revoluţiei a luat hotărârea să nu mai scrie niciodată despre Franţa. O hotărâre tristă şi potenţial naivă, urmare a unei trădări în iubire. Renan spunea că "interpretările istorice greşite ţin de apartenenţa la o naţiune", iar o naţiune poate cu greu să-şi interpreteze mai greşit istoria decât atunci când se felicită pentru un eveniment faimos, dar hotă rât contradictoriu. Cobb ar fi putut să ştie. Dar dezamăgirea din final, atât de intensă, oferă măsura cuprinderii şi fidelităţii dragostei lui pentru Franţa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer