Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic - Tour de France

Citiţi un fragment din această carte.


Apărută în 2002 cu titlul original Something to declare, cartea pe care ne-o propune editura Nemira în traducerea lui Mihai Moroiu, este nu doar o declaraţie de dragoste şi admiraţie faţă de Franţa, dar şi faţă de Flaubert şi romanele sale. De altfel, Tour de France se împarte în două părţi distincte, din punctul meu de vedere: o primă parte în care Barnes ne invită în Franţa lui, formată din muzica lui Jacques Brel, Georges Brassens şi Boris Vian, din filmele lui Godard şi Truffaut, din bucătăria franceză văzută prin ochii lui Elizabeth David - cea care prin cărţile ei de bucate a adus "aromele sudului în insulele noastre umede şi ceţoase" -, şi o a doua parte formată dintr-un calup de articole publicate iniţial în diverse reviste de specialitate şi care îi sunt dedicate lui Gustave Flaubert, vieţii şi scrierilor sale.

Prima parte mi s-a părut fascinantă. Paginile despre dispariţia Franţei profunde simţită, din câte ne spune Barnes, de Edith Wharton în timpul peregrinărilor ei prin Franţa alături de Henry James, eseul asupra modului în care au ales şi au înţeles să facă muzică monştrii sacri Brassens, Vian şi Brel, punerea în oglindă a personalităţilor lui Godard şi Truffaut, privirea pătrunzătoare asupra a ceea ce a fost şi este Tour de France atât pentru ciclişti cât şi pentru fanii francezi te ţin lipit de carte pentru o bună bucată de vreme. Barnes dă dovadă de o erudiţie greu de egalat atunci când vorbeşte despre subiecte care îl pasionează. În plus, condimentează totul cu umor, bârfe şi scandaluri ale epocii care fac ca paginile respective să fie şi mai savuroase.

Din paginile despre Jacques Brel înţelegem parcursul şi căutările identitare ale unui muzician adevărat. De la primele piese care se doreau lecţii de morală, Brel ajunge să cânte despre nord, beţie, trădare sexuală şi văduvie, dar şi despre dorinţele copilăriei şi nerozia adulţilor - "Ne trebuie o groază de talent / Să îmbătrânim fără să devenim adulţi". Barnes susţine că a interpretat şi singura piesă inspirată de coada la un bordel militar. La fel de savuroase şi interesante sunt şi rândurile dedicate lui Vian şi Brassens. Autorul este atât de convingător încât te face să cauţi să asculţi fiecare piesă despre care vorbeşte.

Atunci când nu vorbeşte despre muzică sau despre filmul francez, Barnes ne duce în călătorie cu Edith Wharton şi Henry James. Wharton, rafinată şi o bună cunoscătoare a artei şi arhitecturii, aprecia la francezi ordinea, eleganţa, graţia manierelor, verva, buna dispoziţie şi bucuria de a trăi inteligent. Bănuiesc că pentru mulţi dintre noi acestea sunt elementele care fascinează în continuare la francezi. Până la urmă, fiecare ţară se inventează în mintea cititorului prin prisma propriilor experienţe, dar mai ales prin câteva elemente definitorii date de percepţia generală.

Paginile dedicate cicliştilor şi celebrei competiţii numită Turul Franţei sunt pe alocuri cinice şi necruţătoare. Dopajul pare a fi o practică generalizată în lumea ciclismului, o lume în care doar "proştii şi rataţii sunt cei care intră în competiţie curaţi, împotriva trişorilor mai deştepţi." Cu toate aceste probleme morale, Turul rămâne o competiţie îndrăgită în Franţa. Barnes consideră că acest lucru se datorează faptului că reuşeşte să ofere publicului ceva unic şi diferit de orice altă competiţie: libertatea de a îl urmări de unde doreşti, posibilitatea de a îţi vedea idolul la doar câţiva paşi, faptul că pentru spectatori este gratuit nefiind nevoie să plăteşti bilet. Practic, este scuza perfectă pentru o mică vacanţă sau excursie.

Un alt articol amuzant inserat în volum este cel dedicat creatorului lui Maigret, Georges Simenon. Julian Barnes nu îi face un portret prea măgulitor scriitorului francez. Probabil că nici nu ar fi putut să o facă. Simenon s-a dovedit a fi o persoană preocupată doar de sine, a cărui filozofie de viaţă poate fi sintetizată în modul cum vedea rasa umană: oamenii se împart în cei care dau palme şi cei care iau palme. Mereu şi-a dorit să se plaseze în prima categorie. Simenon se lăuda şi cu performanţele sale sexuale, pretinzând că a "cunoscut" aproximativ 8.000 de prostituate. Sunt pagini scrise cu umor şi care ne fac cunoscută o faţetă (poate) mai puţin cunoscută la noi a celebrului scriitor.

Dacă aceste articole ar fi fost publicate în România şi ar fi avut drept subiect scriitori locali, sunt convinsă că volumul ar fi stârnit critici acerbe. Pentru că Barnes nu se opreşte la Simenon. Îi coboară de pe piedestal pe Baudelaire. Courbet şi Mallarmé fără nici o jenă. Faptul că sunt mari scriitori nu înseamnă că Baudelaire a fost mai puţin servil, profitor şi oportunist, Coubert mai puţin arogant şi Mallarmé mai puţin şters. Cred că toată lumea ar avea de învăţat din modul în care Barnes alege să vorbească despre aceşti mari scriitori: le recunoaşte valoarea operelor, dar în acelaşi timp este conştient că omul din spatele cuvintelor poate fi mic, meschin sau egoist după caz.

A doua parte a cărţii m-a pasionat mai puţin deşi tratează cu atenţie şi în detaliu viaţa şi opera lui Flaubert. Sunt articole care nu pot fi ratate de cineva interesat de subiect pentru că într-adevăr, după cum remarca cineva, este posibil ca Julian Barnes să fie unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai lui Gustave Flaubert din vremurile noastre. Autorul ne vorbeşte şi despre obsesia unui alt scriitor pentru Emma Bovary. Este vorba despre Mario Vargas Llosa, îndrăgostit profund de Emma din clipa în care a citit pentru prima oară romanul în 1959. Astfel, Orgia perpetua a lui Llosa este o discuţie despre geneza, realizarea, structura şi tehnica din Madame Bovary. Cu toate acestea, nici Llosa nu reuşeşte să dea un chip Emmei. Cred că cel mai mult din această parte mi-a plăcut exact această întrebare: "Este cu putinţă să fii îndrăgostit de o femeie şi să nu ştii cum arată?" Pentru că Flaubert nu face nici o descriere fizică a eroinei sale.

Paginile din a doua parte a cărţii pot părea un pic prea specifice pentru cititorul neinteresat de viaţa şi scrierile lui Flaubert. Deşi sunt scrise cu pasiune, documentat şi sunt interesante, articolele tratează un subiect particular din literatura franceză şi vorbesc prea puţin de Franţa şi ceea ce are ea de oferit unui cititor obişnuit şi care nu este şi nici nu îşi doreşte să cunoască în profunzime viaţa scriitorului francez.

Una peste alta, Tour de France îţi oferă motive în plus să iubeşti Franţa şi îşi confirmă că te afli într-o companie selectă când vine vorba de aprecierea faţă de bucătăria, muzica, filmul sau literatura franceză. De asemenea, oferă cititorului o lecţie despre cum poţi iubi un scriitor cu tot cu defectele sale, îţi arată că un piedestal nu este necesar când vine vorba de creator şi faptul că a avut slăbiciuni şi derapaje nu îi fac opera mai puţin valoroasă pentru posteritate. De multe ori nu adaugă decât o notă picantă la o istorie a literaturii care s-ar dovedi altfel anostă şi fadă.