Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Somatofobie - Extraconjugal


Ilinca Bernea, pe marginea unei cărţi de Mihai Radu

04.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Radu
Extraconjugal
Editura Polirom, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Somatofobie

Somatofobie! a fost cuvântul care mi-a venit în minte atunci când am fost întrebată despre ce este vorba în romanul Extraconjugal. Mihai Radu scrie incitant, are nerv şi o ironie de om care îşi ţine bine în frâu instrumentele simţirii. E greu să laşi din mână cartea lui, mai ales când vezi în ea, reflectat, profilul unui personaj care este contrariul tău. Eşti curioasă cum e unul care trăieşte pe dos, ca atunci când te apucă să vezi cum ar arăta o fotografie când îi inversezi culorile în photoshop. Recunosc că am empatizat cu somatofobia personajului într-un pasaj în care era vorba despre chiftele şi despre carne. Într-adevăr, a te hrăni cu cadavre la o înmormântare, e culmea sinistrului.

Extraconjugal este scris la persoana întâi, ceea ce, desigur, întreţine iluzia identificării dintre autor şi personaj şi te face să te întrebi în ce măsură există un tezaur de experienţe trăite în spate. Fobiile sunt greu de descris doar din surse de documentare teoretice sociale sau livreşti.

Intriga nu este atât de simplă pe cât pare, iar romanul aduce la rampă o problemă fundamentală: în ce măsură copilul unei mame, chiar şi devenit adult, poate accepta că ea are o viaţă a ei independentă de rolul matern?

Pe scurt, personajul principal, Robert, care apare în postura de narator, află de la sora lui că mama lor, care a trecut desigur de prima tinereţe, are o boală venerică, deci un partener sexual diferit de tata. Fiul ei se confruntă zbuciumat şi semi-isteric cu chestiunea, revărsându-şi bulversarea într-o furtună de senzaţii chinuitoare care cuprind cam toate posibilele tonuri ale dezgustului şi neliniştii.

Aparent, ne confruntăm cu o patologie: e un infantilism să pretinzi, matur fiind, unei mame să îşi refuze orice altă menire. Pe de altă parte, este o chestiune atât de larg răspândită încât se poate spune că Mihai Radu pune degetul pe o rană a umanităţii care, deşi e mare şi lată cât o zi de post, e ţinută sub lacăt şi ocultată de mai toată lumea. De fapt, e, poate, tabuul ultim despre care nu se spune nimic.

M-a interesat chestiunea în primul rând pentru că acest tabu se revarsă, in extenso, asupra a tot ce înseamnă plăcere şi dorinţă femeiască. Arhetipul mamei care întruchipează o sfântă asexuată sau al virginei care nu cunoaşte plăcerea, al târfei / sclavei sexuale pentru care sexul e o corvoadă sau o tortură, al curtezanei care falsifică orgasmul, sunt tot atâtea avataruri ale tabuului impus sexualităţii femeilor. Mihai Radu trage la o parte cortina.

Aventura mamei, pe care personajul nu o poate tolera şi îngurgita psihologic apare în contrapunct cu relatarea unei aventuri proprii, pe care consideră absolut inofensivă sub pretext că e doar "sex" fără sentiment, ceva "murdar". Cât timp bărbaţii văd în sex o afacere murdară, nu se simt atât de vinovaţi, adulterul parcă nu mai pare atât de grav, iar acest fapt poate fi însuşi mobilul somatofobiei, catalizatorul ei. Vinovăţia apare travestită, proiectată, dizolvată în actul vinovat. Ia chipul "murdăriei". Sila de sine e proiectată asupra obiectului dorinţei. Aşa cum, în termenii esteticii lui Hume, frumuseţea e în ochii privitorului şi murdăria sexualităţii e tot o proprietate a unui fel de a privi. Schimbul de replici dintre Robert şi amanta lui este unul de o vulgaritate extremă, care denotă aceeaşi "distanţare forţată" faţă de actul sexual, o alienare. În chestiuni instinctuale n-are ce căuta oroarea. Somatofobia este o perversitate, este expresia refuzului de a-ţi asuma pornirile instinctuale, e un conflict senzorial declanşat şi întreţinut de sentimente de vinovăţie şi de un cult monogam imposibil de împlinit.

Somatofobia personajului este alimentată în ceea ce are excesiv, de vinovăţie, dar, la un nivel mai profund, e legată de angoasă. Orice fiinţă umană simte oroare faţă de tot ce înseamnă destrămare, descompunere, pierdere, îmbătrânire. Somatofobia apare ca reflex de apărare, ca respingere a identificării cu senzaţia şi cu formele fizice.

Cartea lui ridică o serie de întrebări legate de mistificări culturale care au vampirizat multe destine. Sunt bărbaţii făcuţi pentru monogamie? Nu e, oare, orice relaţie între un bărbat şi o femeie o continuă şi istovitoare luptă între nevoia lui de libertate erotică şi nevoia ei de fidelitate? Nu cade pradă, oare, orice "băiat bun" unei febre somatofobe prin care îşi mutilează potenţialul erotic? Chiar şi dorinţa de a avea o mamă "asexuată" este tot o astfel de mutilare. Familia e un teritoriu care-ţi claustrează bărbăţia până într-un punct în care începi să te simţi castrat. Robert, "dobitocul" adulterin, e genul de bărbat destoinic, tocmai de aceea o şi încasează. Bărbaţii fără scrupule ies mereu învingători şi sunt mai respectaţi de femei şi nu li se cere socoteală, tocmai pentru că nu se pun în slujba acestora. Ca şi intratul în mânăstire, ceremonia căsătoriei presupune un tip de sacrificiu, devii "mort" pentru orice altă posibilă pasiune, întâlnire, experienţă erotică aşa cum la ritualul de călugărire neofitului i se spune: "vei fi de-acum mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu".

Oamenii îşi propun prea multe de la cuplu. Trag prea mult de acest monstru cu două capete care e perechea şi la un moment dat cedează, explodează, face cancer. Mihai Radu ne-o comunică şi prin pasajele epice scrise în stil neorealist dar şi prin metafore emoţionante plasate în context, în puncte-cheie: "În reclame e un alb isteric. Nu poţi să trăieşti în acel alb, îţi arde retina, e împotriva vieţii." Albul isteric al reclamelor e căsnicia ideală la care bieţii cobai ai celei reale raportează totul.

Robert vorbeşte cu ranchiună despre maică-sa, deşi el însuşi a căzut în acelaşi păcat. O numeşte "babă futăcioasă" într-un dialog cu sora lui, Camelia. Se urăşte pe sine în "păcatul" ei cu aceeaşi fervoare cu care se urăşte şi propria slăbiciune, doar că lui îşi îngăduie "murdăria". El îşi acordă indulgenţe, oscilând patetic între nevasta pe care încearcă să o consoleze spunându-i că amanta nu înseamnă nimic şi amanta căreia îi pretind să înghită umilinţe în numele pasiunii carnale, dar pe maică-sa nu o poate ierta.

Romanul scoate la iveală toate rolurile masculine şi feminine în toate posturile tipice şi le expune ca bâlci. Vedem prototipul căsniciei fals-fericite dintre doi inşi prea snobi şi prea încrezuţi ca să accepte că nu e totul perfect, până când se rupe plasa de susţinere complet, în relaţia dintre Matei şi soţia lui, prototipul căsniciei tradiţionale, la cei doi părinţi, în care şi bunele şi relele sunt trecute sub tăcere şi acceptate ca o fatalitate, şi cel al cuplului în permanentă criză, cum e al lui.

Post adulter în viaţa lui Robert şi a Alexandrei nu se schimbă mai nimic, se adaugă doar straturi noi de tristeţe. Una dintre cele mai frumoase scene-metaforă ale cărţii are ca protagonistă o jucărie a fetiţei lor, Veronica. O păpuşă pe care copila o împinsese undeva, printr-o crăpătură a unui perete, în adâncul zidului, care geme fără oprire preţ de trei zile şi trei nopţi, prinsă acolo, imposibil de scos sau de oprit, ca o Ana a lui Manole, din plastic.

Scriitura e amară, cu umor sec şi cinism temperat. Expresii precum "era o jigodie familistă", "tot felul de cursuri despre viaţă şi suflet care au transformat-o de parcă urma să intre într-un program de protecţie a martorilor" lasă să se întrevadă imaginea unui inadaptat superior care suferă de o neputinţă funciară de a lua în serios jocurile de societate şi fantasmagoriile culturii, ceea ce face personajul atractiv şi atrage simpatia.

Întreaga carte este o meditaţie în jurul problemei adulterului şi a nevoii de convieţuire în cuplu. Este căsnicia sau nu o afacere falimentară? Este oare posibilă fericirea în acea tensiune care ţine în viaţă cuplul după ce frenezia începuturilor s-a stins? Orice coardă ţinută în tensiune se poate rupe la un moment dat, pe de altă parte şi starea de inspiraţie şi gândirea şi căutarea adevărului implică un anumit grad de tensiune şi contrarietate, ba chiar şi simplul exerciţiu al voinţei. Preţul libertăţii este, de multe ori, singurătatea. Preţul trăitului în cuplu, poate fi, în momente de criză, tot singurătatea, însă una care te striveşte.

Într-o relaţie intimă existenţa proprie e permanent validată de celălalt sau supusă examenului dorinţelor şi aşteptărilor celuilalt. Nu-ţi mai aparţii între totul. Iar cartea lui Mihai Radu tocmai asta chestionează: în ce măsură faptul de a fi incorporat, angrenat nu te deformează moral şi sufleteşte într-o mai mare măsură decât te împlineşte.

Cea mai absurdă cerinţă din carte este a nevestei îngrozite de legăturile extraconjugale ale soţului: "dacă îţi vine să mă înşeli, spune-mi şi mie!". E o replică-simbol, care vorbeşte despre fragilitatea şi ingenuitatea sufletului care nu e niciodată pregătit pentru abandon, deşi adevărul, despre orice relaţie, este că se poate termina oricând aşa cum se termină toate: copilăria, idealismul, cărţile bune.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer