Kyrie Eleison

Scriu acum despre necredincioşii şi credincioşii vremurilor din urmă, adolescenţi vernil plonjaţi în vid şi cărunţi timpurii cu pielea macerată de erudiţie, bărbaţi ca nişte trenuri singuratice prin pustă şi femei rujate isteric pînă la urechi, făpturi pierdute în mări de păr decolorat şi-n pustiuri pergamentoase, toţi cei care din turnurile craniului lor flutură steaguri de văduvie, cei ce au înghiţit haşişurile cărţilor înălţătoare şi scoborîtoare, rătăcitori prin locuri de perdiţie cu firme de diamant, prin biblioteci înecate pe fundul oceanelor, scafandri încununaţi cu lauri uscaţi, mercenari ai trupului nu doar prin nesfînta Evropă, ci pînă departe în deşerturile americane şi-n gheaţa fierbinte a Polului Nord.

Scriu acum despre alcoolicii amurgurilor din cap, sinucigaşi aruncători de pe Turnul Eiffel, cei care-şi strivesc tigva de Marele Zid Chinezesc, aceasta-i centura de castitate ruptă de străvechi îngeri căzuţi ori de femei pîndindu-l şerpeşte pe un pletos zeu grec, dar şi de rugătorii ca stana de piatră ai muezinului.

Scriu acum despre înghiţitorii de săbii cereşti şi mîncătorii de foc interior, despre toţi Sfinţii Ioan, Botezătorul, Evanghelistul, Hrisostomul, Scărarul, Hozevitul, Al Crucii şi mulţi alţii care stau în genunchi de cîteva veacuri şi din care bătrînele moire ţes încălţări pentru călători şi mîndre rochii de mirese. Despre hipnotizaţii Islamului care adoră tumultul ori despre surzii lui Buddha, cei care văd nimicul cu trup oranj în mănăstiri mirosind a mirodenii şi a vaci sacre. Despre răsfăţaţii sinagogilor cu perciuni ca nişte cabluri electrice.

Scriu acum despre goii periferiilor mentale, învolburaţi în nopţile zguduitoare din marile oraşe cu picioare de caracatiţă, cei care călătoresc de la Oraşul Îngerilor pînă la Aldebaran sau pînă la Ierusalimul de aramă coclită, hippies cu blugi ca un palimpsest tîrîndu-se cu trupuri de fluvii leneşe, cei care sînt stelari şi ceasornicari nepricepuţi, fericiţi doar sub o ploaie de lumină bolnavă, mai sperînd la paradisul adus într-un scaun cu rotile, paralitici ai zorilor rostind poeme pribege şi celebre epistole.

Scriu acum despre războinicii împotriva lor înşile, despre nărăvaşii ori certăreţii cu Dumnezeu, nechezînd înnegurat, cu dinţii strînşi, făpturi cărînd mereu în spate o scară de incendiu, Stavroghini cu fruntea de fildeş neputînd să cadă la pămînt, apostoli birocratici ce vor să pipăie urmele cuielor, fiii unui Iov al miezului nopţii care nu mai găseşte steaua polară.

Scriu acum despre lăcrimătorii de carne omenească, semizeii orgasmelor de toate felurile, zăcînd împleticiţi într-un Eden pocit şi-n lugubre extazuri, amanţi cu pîntece dospit, nesăţioşi ca nişte căţele ale Afroditei, cei care ziua se năpustesc asupra Cărţii Morţilor iar noaptea mîngîie fete şi băieţi cu burţi de crab, şoptindu-le cuvinte stîlcite din Cabală sau înfiorîndu-i în faldurile oloage ale voluptăţii. Ei sînt muzicienii acidului clorhidric aflaţi în prăpastii glorioase, Parsifali în delirium tremens vorbind cu nălucile din subsolurile cerebelului, fecioare ofilite cu cicatrici pe unde foliculina ţîşneşte precum o fîntînă arteziană, taximetrişti mirosind a gin de Abadona, fiii marii şi micii realităţi din catedrale cu părul tuns scurt.

Scriu acum despre cei cu harfe în craniu şi cămăşi de forţă intrate în piele, despre năruiţii în spaime, schismaticii unei înserări milostive, cei ce iluminaţi în demenţa lor ca o epifanie bat la uşile închise pe cînd cerşetorii profanează morminte. O, cîntă pentru ei, Tatăl Nostru Pianist din Ceruri şi lasă mieii tăi să cadă în abis. Scriu despre spiritele argintate şi scormonitoare aflate la jumătatea drumului şi despre cei ce scapără în simţurile lor înălbindu-se, iată, acum se petrece lobotomia cerului şi a pămîntului, a apei şi a focului.

Scriu acum despre horcăituri şi spovedanii, despre chihlimbarul Tartarului şi la vie en rose, despre infirmeriile subterane şi mătăsoşii eroi de pe Cîmpiile Elizee, despre cei ce poartă coroniţe de vîsc, schiori printre neoanele apocalipsei, despre peştii în comă alcoolică, despre turbarea Giocondei cu zîmbet bălos.

Scriu acum despre azilanţii magnoliilor ce dănţuiesc în case părăsite pînă-şi simt tălpile în sînge, despre bufonii suavi ai irealităţii, despre cei ce văd pustiul ca pana corbului, cei care în cartierele sulfuroase de la periferie ştiu că îngerii sînt amnezici şi nu împlinesc decît puţine dorinţe, cei cărora le sfîrîie veşmintele năpustindu-se unul la altul în cinematografele mirosind a petrol, cei care îşi rad capetele pentru a simţi mai adînc lumina de sus şi îngheţul de jos, cei care se tatuează adorînd religii ţipătoare precum papagalul, telefoniste ale lumii de dincolo mărturisind despre tunele fosforescente.

Scriu acum despre camera de gazare pe care fiecare o are bine ascunsă în gură, despre cei ce aflaţi pe scaunul electric nu mai vor să renunţe la mireasma letală, despre lapidări prevestitoare şi antimagicele puhoaie ale Inchiziţiei, despre plutoanele de execuţie ale maimarelui beznei, despre lacrimile ucigaşilor de plăcere, despre tangoul anonimilor din gropile comune, despre privirea psihedelică a lui Oedip înainte de a-şi scoate ochii, despre euthanasii cu oase narcotice.

Scriu acum despre intoxicaţii cu extaze, despre cei ce întotdeauna rîd sau plîng, despre vorbitori cu limba despicată şi tăcuţi telepaţi cu ciocănituri dureroase în creier, despre efebi şomînd la porţile simţurilor, despre tot ceea ce mănîncă, moare, scrîşneşte, respiră, ucide, o, măcelărie interioară a credinţei mele şi Babel al Regatelor de Sus şi de Jos ale Capului, şi tu, aburoasă lumină de proiector asupra hiacintului pietrificat în mările craniene, Kyrie Eleison!

(în perioada 10 iulie 2018 - 31 octombrie 2018, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)