Musei Capitolini

În avionul către casă, am locul de la geam.
Pe partea cealaltă a culoarului, un tată şi un fiu.
Tatăl este tânăr, să aibă vreo treizeci de ani. Este brunet şi frumos.
Fiul are vreo cinci sau şase ani,
părul este la fel ca al tatălui, dar are obrajii mai bucălaţi.
Se joacă împreună. Tatăl îl gâdilă, îl pupă pe
obraji, pe gât, pe umeri şi pe braţe.
Băieţelul râde şi, râzând,
îi răspunde la săruturi: "Contrattacco, babbo!"
Tatăl îi mângâie burtica. O asemenea tandreţe
poate exista numai între tată şi fiu.
Nici măcar femeile nu au habar de ea.
Sunt frumoşi
precum statuile expuse la Muzeul Capitoliului,
dezgropate din grădina vreunei vile romane.
Au pielea netedă şi atâta de strălucitoare, că-ţi vine să-i
atingi - zei, nimfe, creaturi
desăvârşite în lumea lor.
NON TOCCARE! Te avertizează paznicul muzeului,
căci atingerea omului ar putea strica şi pângări
ceea ce e menit a dăinui.
Dar poţi oare simţi o asemenea tandreţe faţă de statui?
Aici, asupra acestei mâini de tată,
s-a oprit timpul,
nu în templul lui Jupiter,
nici dincolo de nori.
(Eu şi cartea în care scrie că poezia
nici nu poate visa
să rămână în afara istoriei.)
Crăpături în piatră,
pe care doar un ochi pătrunzător le poate iscodi.
Ceva din mine, ceva ce nu se poate împăca
cu trecutul, o beatitudine care răneşte, la fel
precum văzduhul ce-o înconjoară,
ferind-o de atingeri,
un muzeu al ruinelor şi al rămăşiţelor
un basorelief ce-nfăţişează un tată sărutându-şi fiul.

(în perioada 10 iulie 2018 - 31 octombrie 2018, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)