Strada PARTITURII

O bătrână calcă pe strada Partiturii ca o barcă fără catarg. Se leagănă lată-n spate. Pe cap poartă o pălărie moale, cu boruri croşetate, spre deosebire de sacul de rafie înfoiat din mâna stângă. Obrajii sunt învineţiţi, ca şi buzele strânse cu ciudă într-o linie oblică. Dintr-un bloc sub formă de L ţâşneşte o fetiţă care trânteşte uşa de metal. Bătrâna o priveşte pe fetiţă. Nu şi invers. De la unul dintre balcoanele blocului, cineva aruncă o cutie de conservă. Bătrâna şi fetiţa ridică privirile deodată. Nimeni. Perdelele stau nemişcate. Bătrâna se apleacă şi ridică cutia de conservă. Ce bine că n-a fost o sticlă, îşi zice pe sub borul croşetat al pălăriei moi. Fetiţa râde şi porneşte spre şcoală. Comercializarea conservelor în cutii metalice, şi nu în sticle a redus numărul de accidente involuntare pe toată planeta. De aceea, în anul 1810 Nicolas Appert a câştigat un premiu dat de Ministerul de Interne pentru lucrarea: "Arta de a conserva timp de mai mulţi ani toate substanţele animale şi vegetale." În cutii metalice, şi nu în sticle.
 
O altă bătrână îşi face apariţia de-a lungul străzii Partiturii. În mâna stângă are un sac de cartofi, iar în dreapta, un câine în lesă. Ocoleşte o pată de ulei şi lunecă peste aceeaşi conservă. "Ce bine că n-a fost o sticlă", se gândeşte, la fel ca prima bătrână. Câinele e surd şi cască gura fără să mai latre. Din spatele unui tomberon apare o altă bătrână. Cutia de conserve aşteaptă liniştită. Ea ştie că toate sunetele produse de oameni şi animale au înălţime, durată, intensitate şi timbru. Tema muzicii de pe strada Partiturii nu se schimbă niciodată. O vrabie se zbenguie la soare în ritm de all that jazz. O altă bătrână calcă pe strada Partiturii...