Strada CULTUL PATRIEI

În anul 1694, Academia Franceză zicea că patria e ţara de origine a unui individ. Grecescul patria sau descendenţa cuiva dinspre partea tatălui a luat-o spre latinescul patrius amor sau iubirea de tată. Dintr-un capriciu al limbilor, patria s-a diversificat în patrimonium sau bunurile unei familii, patriotes sau compatriot, patrinius sau socru, Patriciu sau Dinu - pentru intimi. Gheorghe Asachi, strămoşul Universităţii din Iaşi şi stradă în cartierul Ghencea - prelungire, a scris o poezie cu titlul La patrie. Versurile ne amintesc că, în vechime, "maica Roma ce-a fost doamnă-n toată lume, ni-a lăsat legi şi pământuri, vorba sa şi-naltul nume". Astfel, patria-tată e totodată şi patrie-mamă. Dacă Traian ne este tată, mama e o doamnă.
 
Cultus, latinescul din care se trage cultul pe româneşte, e acţiunea de a onora. Noi, strănepoţii şi strănepoatele gintei latine, ca fii şi fiice ale patriei, avem datoria, după cum ne-a povăţuit acelaşi Gheorghe Asachi, "cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare". Fortunele sunt nişte bogăţii sau averi acumulate pe acele căi neştiute de toată lumea. Ele seamănă cu un joc, dau lovituri, sunt capricioase, adorate, muşcă pe viu din carnea poporului atunci când turbează şi pun la patrie en danger. Cultul patriei i-a venit în cap lui Robespierre, un revoluţionar francez care vedea patria ca pe o persoană. Sau ca pe o zeiţă în pericol de-a fi muşcată. Acest cult, aproape religios, l-a dus pe Maximilien de Robespierre, zis Incoruptibilul, la ghilotină. Nu există nici o stradă cu numele lui la Paris.
 
La modul poetic, s-ar spune că patria este ceea ce, de exemplu, face un argentinian să alerge cu obeliskul înălţat, plângând, pe o stradă din Indochina, după o necunoscută care cântă un tango. Patria nu este numai un număr de kilometri de pământ şi apă strânşi într-o fâşie, de acelaşi pământ sau ape teritoriale, numită graniţă. Poate e ceva ce seamănă cu acel om când trist, când netrist, când inspirat sau bleg, sau numai obosit - "când sunt vizionar, sau când mi-e somn de mine însumi" - toate acestea gândite sau formulate- să zicem - "în minunata limbă română", pentru că nici el nu credea să-nveţe a muri vreodată (citat pentru cunoscătorii de obeliskuri naţionale).
 
Cu câţiva ani înaintea Primei Republici, baronul d'Holbach a invitat la unul dintre renumitele sale dineuri mai mulţi enciclopedişti. Era într-o joi. Pe când la lune phosphorescente sur les eaux errantes, Paul Henri - d'Holbach, şi nu un altul! - vorbea despre dragostea de patrie, despre patriotismul adevărat, care nu poate fi decât în acele ţări în care cetăţenii sunt liberi, guvernaţi de legi echitabile, se trouvent heureux, sont bien unis, cherchent à meriter l'estime et l'affection de leurs concitoyens. Voltaire, Diderot, J.-J. Rousseau ascultau. Lumina lunii se prăvălea fragilă peste inteligenţa umană. Today, traducerea integrală a discursului în limba română ar putea da loc la interpretări. Definiţia patriotismului din Etocraţia lui Holbach sau O gurvernare fondată pe morală ar risca să nu mai poată fi înţeleasă. Buzunarismul sau O guvernare fondată pe Furtocraţi e tot ce-a mai rămas din idealul acelui secol al Luminilor. Şi luna.
 
Şi ce dacă avem strada Cultul Patriei din cartierul Balta Albă, cu sisteme de siguranţă, echipamente de alarmă, pază şi protecţie, desene şi sculpturi morale pe ziduri, papetării şi cartonării, luzări şi şopingişti? Şi ce dacă în apropiere era, cândva, Bodega Boilor cu târgul lor de vite şi starea spiritualităţii specifică? Şi ce dacă ne înghit clăbucii deznădejdii? Pe strada Cultul Patriei se aud clopotele de pe alte străzi, de pe multe alte străzi.