Mihaela Pascu-Oglindă: Spulberatic reuşeşte să surprindă fidel atât atmosfera din interbelic (prin doamna C.), cât şi tensiunea şi neîncrederea dintre oameni în perioada comunistă, având ca punte comună iubirea. Ce vă surprinde şi ce vă farmecă cel mai mult la oameni în viaţa reală?
Anca Vieru: O să încep cu ce mă farmecă. Deşi nu e un răspuns uşor, pentru că de-a lungul timpului mi-au plăcut şi m-au atras trăsături diferite. Dar n-o să fac un istoric personal, ci o să spun că acum ceea ce mă atrage şi mă apropie de un om este căldura. Şi cu puţin, măcar puţin simţ al umorului.
Însă ca scriitor nu e bine să ai preferinţe. Pentru că vei scrie despre tot felul de oameni şi pentru asta trebuie să-i poţi privi oarecum detaşat. Dar să te poţi lăsa surprins de ei. Să intri în zonele lor de vulnerabilitate, pe care să cauţi să le înţelegi şi să le redai într-un mod nepartizan. Aş zice că asta mă surprinde: vulnerabilitatea, cât de mult ne aseamănă, şi totuşi cât de diverse sunt motivele, dar şi reacţiile noastre la ea.
M.P.-O.: Pentru mine, romanul Spulberatic a fost o călătorie a simţurilor şi a sentimentelor. Structura sa m-a surprins şi m-a încântat deopotrivă. Ce a cerut de la dumneavoastră această carte când aţi scris-o, cum a fost drumul?
A.V.: A fost un drum cu serpentine multe, cu întoarceri şi ocolişuri. Când începi să scrii la o vârstă la care alţii au umplut un raft în bibliotecă cu cărţile lor, totul este nesigur şi nebulos. Nu ştii pentru ce o faci, te întrebi şi nu ai răspunsuri, mergi înainte fără un scop anume. Mai bine zis scrisul este un scop, fără să te gândeşti că vei publica vreodată. Şi asta îţi dă o libertate pe care mai târziu nu o ai. Am scris la Spulberatic încă de când m-am apucat de scris, doar că atunci nu se numea aşa, iar multe dintre personajele care se regăsesc în cartea de acum nu s-ar mai recunoaşte. La început a fost ideea, ea a rămas. Am renunţat la foarte mult din ce am scris în primii doi-trei ani. Apoi am luat o pauză şi am scris povestirile din Felii de lămâie, dar mai trăgeam cu ochiul la roman, mai adunam senzaţii şi gânduri pentru el. Nu mă puteam desprinde cu totul. După ce am dat la tipar Felii de lămâie m-am întors la el, era ceva neterminat care mă împiedica să trec mai departe. Dar nici atunci n-a fost un drum liniar. A trebuit să mă reîmprietenesc cu personajele, pe care le vedeam parcă din nou după o despărţire. Să ordonez puţin haosul de întâmplări şi imagini. Într-un fel, această pauză lungă a cristalizat structura de acum a cărţii.
M.P.-O.: "Scârţâitul portiţei când tata se întorcea acasă. Sunetul paşilor lui pe pietrişul aleii din curte. Geamul din baie, care se trântea de fiecare dată când se deschidea uşa de la intrare. Şi mirarea mea când tata a fixat cerceveaua şi geamul a rămas neclintit". Am extras doar câteva rânduri din fragmentul meu preferat, cel care m-a întors în inima copilăriei. Aţi regăsit, scriind, ceva ce nu ştiaţi că aţi pierdut sau ceva ce, dimpotrivă, căutaţi să recuperaţi?
A.V.: Cred că mai degrabă decât amintiri, am regăsit curiozitatea. Scrisul mi-a reactivat dorinţa de a afla lucruri noi, de a scormoni sub suprafaţa faptelor, a cuvintelor sau a senzaţiilor. Sunt mai atentă la ceea ce mă înconjoară, la acele lucruri mărunte cu care ne obişnuim şi pe care cu timpul nu le mai luăm în seamă. Ca scriitor însă, nu le poţi lăsa deoparte, fiindcă fără ele naraţiunea ar fi seacă şi lipsită de viaţă.
M.P.-O.: Trăim într-o mare de sunete, de la cele brutale până la cele mai suave. În Spulberatic, profesoara de pian "din foile lui Tibi" spune că "fiecare om are o muzică a lui". Poate că e o întrebare sensibilă, dar cum arată muzica dumneavoastră? Este diferită de la o carte la alta, de la un text la altul, de la o zi la alta?
A.V.: Muzica mea (cea pe care o ascult, bineînţeles:)) se schimbă mult în funcţie de momentul zilei, de dispoziţie, de context. Mozart sau Bach, U2 sau Robin and the Backstabbers. Şi alţii, desigur. Dar nu dimineaţa. Atunci sunt de obicei un urs morocănos, pe care e bine să-l laşi în pace şi în niciun caz să nu-l încarci cu sunete suplimentare. Acum o să spun un lucru pe care l-am simţit în timp ce scriam cartea. Că, deşi Doina nu este unul din personajele mele favorite, în privinţa muzicii mă regăsesc mult în ea. Îmi place liniştea. Îmi place tăcerea. În marea de sunete în care trăim - din păcate cele agresive le acoperă cu mult pe cele suave - un moment de linişte mi se pare mereu binevenit. Sau momente de pian preparat. John Cage mi-a însoţit multe ore în care am scris la Spulberatic.
M.P.-O.: "Ce idee, să introduci şuruburi, piuliţe sau bucăţi de plastic între sau pe corzile pianului, ca să schimbi timbrul şi sonoritatea". Este Spulberatic un pian preparat?
A.V.: Întrebarea m-a făcut să zâmbesc puţin înainte de a răspunde, dar m-a şi pus pe gânduri. Pianul preparat a avut şi are admiratori şi detractori. Piesele interpretate la el sunt considerate de unii doar zgomote enervante, iar de alţii experiment şi inovaţie. Tocmai de aceea n-aş asemăna Spulberatic cu un pian preparat. Pentru că nu e o carte care inventează tehnici noi. Este o carte care povesteşte. Mi s-a reproşat uneori că nu am dat toate răspunsurile şi mai ales că am lăsat incertă soarta lui Tibi. Eu cred că am zis destul. N-am pus şuruburi şi piuliţe printre paginile cărţii, dar am ascuns întâmplări şi înţelesuri, ca nişte mici cârlige pe care cititorul să le găsească (sau nu) în timpul lecturii. Şi, în fond, ce este mai aproape de realitate decât incertitudinea?
M.P.-O.: Răsfoim, în carte, şi pagini de jurnal. Refacem, pas cu pas, o oglindă a trecutului care s-a făcut cioburi la un moment dat. Ce înseamnă a scrie în jurnal pentru dumneavoastră? Sau rolul său în viaţa unui om?
A.V.: N-am ţinut niciodată un jurnal, poate pentru că nu mi-am făcut iluzii că ceea ce mi se întâmplă merită să fie consemnat. Uneori, atunci când ajungeam în locuri noi, îmi propuneam să pun pe hârtie câteva idei, mai mult ca să ţin minte ce am văzut. Dar n-am făcut-o, am considerat cumva că fotografiile vorbesc singure. Chiar blogul meu, în care am scris sporadic şi pe care l-am cam părăsit în ultima perioadă, este o dovadă că jurnalul nu e ceva care să mi se potrivească. Mai degrabă mă interesează poveştile altora.
M.P.-O.: Este o carte foarte frumoasă pe care mi-aş dori să o văd în mâinile celor carte citesc acest interviu. Sunt de părere că scriitorii au dreptul să "vorbească de bine" despre cărţile lor. Care e lucrul cel mai important pe care un cititor l-ar putea descoperi citind Spulberatic?
A.V.: E greu să reduci o carte la o singură idee. Dar dacă aş face asta pentru Spulberatic, aş vorbi despre memorie şi despre absenţă, cei doi poli ai cărţii, despre cum tabu-urile de familie, lucrurile nespuse sau ascunse, uneori din dorinţa de a ne proteja, se întorc împotriva noastră. Despre nevoia de a înţelege trecutul (al nostru, al familiei, al societăţii), fără să-l fetişizăm însă. Pentru a putea merge mai departe.
