Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Pentru cine bat străzile

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Strada CAIERULUI


Valeria Sitaru

20.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt unele fiinţe subtile care, ori de câte ori aud pronunţându-se cuvântul caier, îi schimbă orientarea. Firul tors din caier să fie de vină? Să vedem.
 
Barbu Ştefănescu Delavrancea avea o bunică. Ea, zice autorul, îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Barbu se culca. Pe spate. Capul îi cădea alene în poala ei. A bunicii. Deasupra era un dud cu frunze rare, că se vedea cerul. Şi sfârâia. Fusul. Auzul fin al autorului auzea cum se scutură o ploaie albastră. În acele vremi, Barbu purta o rochiţă cu flori liliachii de-a soră-sii - aşa zice G. Călinescu -, avea ochi feminini profunzi, o claie de păr vâlvoi, dar creţ, zâmbea franţuzeşte şi suferea euforic. Depănarea caierului l-a dus până la Apus de soare - o trilogie semi-shakespeariană.
 
Şi George Coşbuc a avut năluciri din pricina caierului, ba chiar de-a dreptul din Chagall. Dar copila hohoteşte;/ Lasă caier, lasă fus./ Veselă s-aruncă-n sus/ Şi tot cântă şi horeşte. La Chagall, copila era logodită, zbura cu logodnic, cu tot, Turnul Eiffel era albastru ca ploaia lui Delavrancea. De aici micul sincretism al artelor.
 
Istoria antică e plină de caiere. Zeiţe şi ursitoare stau ziua-ntreagă trăgând din caier fire de aur, de mătase, de lână, Penelopa - Ulise era rău la frig, Joyce, la eul spiritual, poeţii, la firele încă netoarse ale iubirii, cu lână bălaie, de aţă ale destinului, ale gândirii eleate, pe care însăşi viaţa le toarce, ale fiecărei fete, ale poveştii, cu cârlionţi, ale eternităţii, firul şerpuit al fluviului, cu molii, al veşniciei, rarefiat, al vorbelor tale, de la brâu, al lui Cronos, încâlcit al viselor, al destinului, temporar, al unei meserii, al timpului, al frumosului Decebal sau al muzei care-şi ia substanţa din florile parcului, din sara pe deal, al susurului, insondabil, al amintirii, al negurii, din cer, din măreţia furcii, dintr-un rezervor atemporal de fire ale genezei, de papură, al durerii, cel plin cu celule vibrânde ce ne-a fost scris în codul genetic (cum zicea o doamnă într-un manual), firul cumva ca un fir, cel care se petrece, fără sfârşit, al cursantului, subţire ca umbra neprihănită ce i l-a pus în cap, al prescripţiilor tehnice, caierul obişnuit al unei bărbi cu zăpadă, cu vise neomeneşti, al căsniciei ideale, tors cu genele plecate, de Eminescu, singur, bătrân şi bolnav, cel neştiutor, al Carpaţilor, netors, cu păianjeni, al mamei, oh! al Mamei, înfierbântat cu noi visări prin toarcere, care încălzeşte camera, supa, acel început, al propriului destin, al nopţii peste regatele lumii, dar cine mai citeşte Shakespeare, al neuronilor din zona gândirii şi metamorfoza simţurilor din cântec, cu Keith Jarett la pian, sau la veioză, citind dintr-un autor neuroromantic cu torsiuni ca suflul lui Roland Kirk. Dintr-un Quintet.
 
În limba engleză, caierului i se zice flock. De exemplu, flock of wool. În franceza din Evul Mediu e simbolul lumii feminine. Cu o sărbătoare. A caierului. Un poem de Robert Herrick aminteşte această sărbătoare cu muncitoare pe câmp care dădeau foc la lâna toarsă, veneau muncitori cu replici şi apă, stingeau vâlvătaia... Era vara lui 1648. Prima femeie cu caier a fost Eva. Torcea cu mâna dreaptă, după cum se poate observa într-o gravură la Glasgow. Universitatea din Glasgow, of course.
 
Strada Caierului din Bucureşti nu-i nici măcar circulară. N-are magie, n-are torsiune. Ar fi putut avea dacă s-ar fi unit cu strada Cerceilor din acelaşi cartier al Aviaţiei. Împreună, ar fi putut forma o suprafaţă închisă a cărei margine să fi fost homeomorfă unui cerc (de formă similară). O bandă a lui Moebius, care la rândul ei s-ar fi unit cu altă bandă a lui Moebius, cu unsprezece dimensiuni. Vorba lui Poincaré: matematica nu e studiul obiectelor, ci al relaţiilor dintre ele. Nici stradologia, a străzilor. Cine are urechi, ca Delavrancea, s-audă cum se scutură ploaia. Cea albastră.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer