Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Pentru cine bat străzile

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Strada LABIRINT


Valeria Sitaru

11.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dicţionarişti, soţia regelui Minos, poeţi, filozofi, romancieri, arhitecţi, geometri, blogomani, conducători auto fără GPS se pierd cu firea când vine vorba de labirint. Ce e un labirint? Credem şi noi că e acel ceva din care nu mai poţi scăpa. O capcană. Inexorabilă. Inexplicabilă. Inexprimabilă. Cu rădăcini puternice, viguroase, în linii închise, cu noduri, încâlcite, junglă, haos. Confuzii, enigme, mister. Minciuni şi adevăr. Cu probleme complicate, încât este, vorba lui Gide, plus on s'en occupe et moins on y voit clair. Totul scapă. Se-nvârte. O iei de la capăt. Fără punct. Fără ieşire. Embarrassing situation, cum ar spune şi ghidul turistic al Anzilor Cordilieri (cel mai lung lanţ muntos din lume).
 
Mitul labirintului nu e, însă, acelaşi şi pentru sectorul 3 al Capitalei Europene Române. Strada Labirint porneşte vesel dintr-un zid. Nici urmă de rădăcini, linii, noduri, junglă. Un bloc cu faţa grena, nişte arbuşti miraţi de căderea frunzelor, chelia unui tomberonist, o căsuţă verzulie fără acoperiş. Pe deasupra ei, un corb ba planează la unghi mic cu orizontala, ba aplanează. Doar un atelier de pe vremea când era labirintul labirint a rămas nedemolat în mijlocul drumului. În el e-acum RADET - secţia Vitan. Un setter englezesc, cu mici pete-ntunecate (blue belton), suplu, elegant, tandru, a gun dog, dar şi a gentleman by nature, se dezlipeşte de spiţele unui Trabant şi-o ia la goană pe Labirint. Trece pe lângă Kinder Club, ridică politicos păpuşa scăpată de o creatură ochelaristă, face loc unei femei cu bustul dublu hotărâtă să descopere noul DonCafé, pentru că numai această selecţie îţi dezvăluie secretul pe care îl poţi împărtăşi cu cei dragi precum a făcut şi Marea Maia, care şi-a găsit refugiul, inspiraţia, sursa, socializarea, colegii, familia, scena, Brazilia bând cafea bună pentru orice fel de început, când, deodată, un bărbat îi dă în cap cu un baston şi, se ştie, câinele Lord nu are obiceiul să-şi înfigă colţii într-un om obscur. Se uită brusc în sus. Un firicel albastru îi curge din ochi. Blocurile se scufundă odată cu părculeţul din capătul celălalt al străzii Labirint. Un băieţel îl ia în braţe. Setterul parcă-l cunoaşte. Becurile se fac din ce în ce mai mici. Abia se mai pot citi literele de pe plăcuţa "Casa de editură Viaţa şi Sănătatea".
 
Pe strada Labirint trecea cândva un troleibuz. Cu mult înaintea troleibuzului, trecea un pârâiaş, Bucureştioara, un afluent al Rio de Dâmboviţa. Izvora din lacul Icoanei, pe-atunci o baltă adâncă în care te puteai îneca cu cal cu tot - ca azi cu Shakespeare, la teatru -, şi, după ce se oprea să adune necazurile oamenilor obscuri, ajungea în balta Şuţului - azi, muzeul Capitalei Europene Române -, apoi pornea întortocheat ca labirintul spre morgă - sau Institutul Medico-Legal -, unde se-ntâlnea cu apa dulce din Rio de Dâmboviţa. I se zicea Căcaina River. De-a lungul timpului şi al pârâului, oameni obscuri şi-au ridicat căsuţe cu turnuleţe lipite unul de altul, şi-au plantat viişoare, şi-au construit depozite de fiare vechi, măcelării, cizmării, croitorii, ceainării cu gramofon, băcănii, cârciumi, şi-au amenajat cămăruţe cu felinar roşu. Alţi oameni obscuri au venit şi le-au dărâmat. Mici fragmente din acel labirint se mai văd şi azi. Unii se mai plimbă cu bastonul şi dau în cap câinilor de rasă. De nervi. Căci pe Căcaina River era cândva o doamnă cu meandre, cu galerii fără ieşiri. Mai toţi obscurii vremii o visau zicând ca Gide: qu'on s'y égare et qu'on s'y perd. Azi nu mai sunt astfel de doamne decât la Minister.
 
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer