Strada BLANDIANA

Blandior-blandioritus, cucernic cititor, nu-i decât un mod de-a fi al omului. Mângâietor. Linguşitor. Ademenind spre-a farmeca. A fi blandilocvent sau doar blandit la curtea regelui sau la o altă formă de organizare a statului e o deghizare a puternicului sentiment al vanităţii. Blandita popularis sau blandita voluntarum e vechi de când lumea. Rezistent. Neastâmpărat. Liric. Vibrant. Că unii aud chiar şi intrarea vibratoarelor în beton cum împodobesc, cu aceeaşi emoţie, a vibraţiilor, timpul lor mare şi monoton, vibraţii pentru munţi, pentru frumuseţea femeii, pentru şantierele din Oneşti şi Galaţi, pentru Cosmos şi pentru tunelul de aducţiune, în timp ce candoarea înfloreşte-n ochi definitiv, candoarea ca un zid, va măsura maturitatea mea, Partid ... Nu-mi prea amintesc întreaga poezie. Să mi-o amintesc, cucernic cititor? Să ne mai amintim că-n vremurile de frig existau Oraşe de Silabe şi Coridoare de Oglinzi, chiar Herder, International Writing Program, University of Iowa, praful şi farmecul din Istanbul, Egipt - Grecia - Roma - Tokio - Paris, Marea Interioară şi Moscova, Stihotvorenia, lumina din Chicago lucind peste îngrămădiri urbane insalubre... etc. ...? Nu. Nu ne mai amintim nici că eram fără ceasuri ciudate ca la Praga. Fără campusuri fermecate şi metropole ca la New York. Fără Philadelphia. Fără sunete. Fără sensuri. Fără peisajele din spatele fecioarelor lui Fra Beata Angelico. Era pustiu, dar nu ca în autogara Albuquerque. Era singurătate, dar nu ca la Haga. Canale, dar nu la Cannes sau Marsilia, ca pe-acolo. Nocturn, dar nu ca la Madrid. Leaves of Grass, dar nu de Whitman. Prospekt, dar nu pentru Gogol.
 
O stradă, da, ne-am amintit, era şi e. Nu seamănă cu cele din Taşkent. Pe strada Blandiana din sectorul 6 Bucharest, acum, se pot comanda piscine, balustrade şi hidroizolanţi. Se fac amenajări interior-exterior, instalaţii electrice, automatizări, tapet şi geamuri. Se curăţă şi se igienizează depozite frigorifice. Se curăţă şi se igienizează pieţe. Se curăţă orice exterior. Nu şi interior. Se-ntreba, cucernic cititor, Elena Văcărescu, pe vremuri, în Noua Revistă Română: "Ce suntem şi ce vom mai fi? Ce suntem noi, românii, neam risipit pe o suprafaţă mare, dar cu un stat mic ca bază de susţinere; cu o cultură încă nu bine afirmată; cu un trecut glorios, dar aşa de posomorât!"
 
Blandiana e numele unei localităţi din Transilvania. Suprafaţa arabilă a Blandianei e de zero hectare. Păşuni - zero hectare. Fâneţe - zero hectare. Relieful e de luncă şi deal. Cu roci sedimentar cristaline. Cu necropole prefeudale ca atracţii turistice. Ruine lăsate de romani şi urme de templu închinat lui Mithras (un zeu al soarelui şi al loialităţii la care se închinau centurionii pe când depuneau jurământul). Ştampile şi cărămizi. Legiunea de elită a armatei romane, Gemica (gemenii), cea cu mantii şi scuturi albastre formată din condamnaţi la moarte, cu un leu desenat pe steag, a fost cea care a trecut Rubiconul (un râu roşu din Italia) sub comanda lui Cezar. Nici un general nu avea dreptul să-l treacă, ceea ce nu l-a împiedicat pe Cezar să se lanseze irevocabil strigând cu voce impostată alea jacta est (asta aşa, ca detaliu) şi să ducă Imperiul, prin urmaşi, până-n Dacia Otilia. Mama Anei Blandiana s-a născut în Blandiana, de unde şi schimbarea numelui poetei din Otilia în Ana. Ceea ce nu a împiedicat-o, ca şi pe Cezar, să constate, impostat, "că se vorbeşte atât de mult încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea". De ce i s-a dat, de către cine i s-o fi dat, numele de Blandiana acelei localităţi? Uite cum ne duce gândul, cucernic cititor, dintr-una-ntr-alta, până-n Lyon. Acolo, o sclavă levantină, fecioara Sainte Blandine, a fost ucisă pentru credinţa ei. Era în anul 177. Marc Aureliu tocmai punea punct cu pana unui citat din Către mine însumi - Ta eis heauton (împăraţii romani se redactau în greacă). Îşi zicea: "Consecinţele mâniei sunt mai grave decât cauzele ei" Sainte Blandine stătea suspendată deasupra unor lei cu gurile căscate - urmaşi ai leilor din Biblie, probabil, de-ai lui Daniel, căci nu s-au atins de ea. Soldaţii romani au dezlegat-o şi au pus-o pe grătarul istoriei. Nici friptă nu s-a dezis de credinţa ei. Au înfăşurat-o într-o plasă şi, în urletele mulţimii, au aruncat-o unui taur sălbatic. Taurul, cu coarnele, a zvârlit-o spre cer. Era o zi posomorâtă. Precum gloria poporului român văzută de Elena Văcărescu. Blandine a căzut în noroiul grohăit de taur. Tot n-a murit. Un soldat cuprins de milă, cu riscul de-a fi el însuşi ucis de taurul furios, s-a repezit şi i-a tăiat fecioarei gâtul. Cerul s-a deschis. Blandine înseamnă de-atunci blândeţe şi curaj. O gravură de Jacques Callot, din secolul al XVI-lea, o înfăţişează pe fecioară legată de rug. Cu un leu privind-o mirat de candoarea ce-i înflorise-n ochi definitiv, candoarea ca un zid... Fără partid, cucernic cititor.