Gândul meu de Crăciun

Gândul meu de Crăciun va fi pentru voi...


Mă voi trezi, în dimineaţa de Crăciun, cu un gând în plus: un gând pentru spiriduşii care au decis, într-o zi de dulce beţie, să adauge încă o sămânţă nebuniei lor, să o semene pentru a înflori cuvinte, poezii, poveşti - cărţi. Să intre în viaţa oamenilor pe această poartă: poarta cuvintelor scrise, chiar dacă în virtual, şi să nu mai iasă... niciodată.

Într-o bună zi, mi s-a deschis această poartă şi iată-mă plecată într-o lungă călătorie, în compania unor personaje mai mult sau mai puţin... nu! mai mult! Personaje dintre cele mai ataşante, făcând parte, acum, din viaţa mea. Ceva începuse să lipsească fericirii mele, de câtva timp: cărţile. Cărţile m-au însoţit întotdeauna, dintr-un tren în altul, dintr-un autobuz în altul... de la o singurătate la alta. Aceste cărţi - companioni de drum lipseau vieţii mele: cărţile copilăriei mele. Şi mai ales, una dintre ele!

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, Crăciunul pe care am să vi-l povestesc!

Înfofolită în haine călduroase, plecasem cu Colindul pe la porţile caselor unde totul era bine ca să poţi trăi. Zăpada căzută în abundenţă dădea un aer ireal începutului de noapte; albul strălucea peste tot, tăcerea era ruptă numai de zgomotul paşilor noştri ce se adânceau în troienele de zăpadă care ne ajungeau până la brâu. Uneori, rămânem înţepeniţi, prizonieri ai mormanelor de albeaţă pufoasă. Atunci, cei mai mari ne veneau în ajutor.

Periplul nostru prin sat se apropia de sfârşit; săculeţii care primeau ceea ce oamenii ne ofereau ca recompensă pentru Colindele şi urările noastre începeau să atârne greu. Încă o casă şi puteam, în sfârşit, să ne întoarcem fiecare la ale noastre, să ne bucurăm de gusturi dulci, de mirosurile ce aveau să ne trezească papilele gustative.
Casa ce urma o cunoşteam bine; în fiecare zi, mergând spre şcoală, zăream Doamna de la Fereastră. Deseori, mă întrebam dacă era adevărată apariţia din spatele perdelelor. Mă vedea şi ea, bineînţeles; amândouă schimbam priviri mute. Şi, uneori, chiar îi atribuiam rolul bun în poveştile ţesute de imaginaţia mea. O singură dată am păşit pragul acestei case. Un Domn Bătrân mi-a arătat o cameră cu etajere pline de cărţi; multe cărţi! Ochii mei ar fi vrut să le citească pe toate. Dar... nici urmă de Doamna de la Fereastră!

Deci, iată-ne în faţa uşii sale. Unora dintre noi le era frică, căci zvonuri circulau prin sat; zvonuri cum că ar fi Casa Nebunei. Mie nu mi-a fost niciodată frică. Mai degrabă eram împinsă de un fel de curiozitate pe care, în sfârşit, mi-o voi putea potoli: Doamna de la Fereastră va deschide chiar ea uşa, ne va asculta colindul şi apoi vom primi din mâna ei nimicuri şi, de data asta, voi putea să o privesc mai de aproape.

Uşa se deschise, Bătrânul Domn ascultă vocile noastre tremurătoare: frigul, frica? Amândouă, poate! Ne dădu nuci, biscuiţi şi... când rândul meu veni, îmi puse în mâini o carte, privindu-mă cu ochi binevoitori. Moş Crăciun, dacă există într-adevăr, ar trebui să aibă privirea lui! Am strâns bine cartea în braţe şi uşa se închise. " Nu în seara asta o voi întâlni pe Doamna de la Fereastră!"

Ne-am întors fiecare la casele noastre. Eu nu aveam decât un chef: să deschid , în sfârşit, cartea şi să mă cufund în paginile sale. Nucile, biscuiţii şi alte dulciuri puteau să aştepte!
Mi-am regăsit colţul-refugiu şi, chiar dacă era târziu în noapte, am mângâiat din ochi coperta cărţii: Singur pe lume, de Hector Malot. După care, am intrat în universul lui Remi. Un univers pe care îl cunoşteam şi eu!

Acea noapte de ajun de Crăciun o păstrez cu drag în amintirile mele. Alţii îl aşteptau pe Moş Crăciun... Eu nu aşteptam decât o întâlnire cu Doamna de la Fereastră. Oare pentru că, în acea noapte, mama mea îmi lipsea? Şi în celelalte seri... la fel!
În schimb, l-am întâlnit pe Remi cu care am petrecut Crăciunul. De fiecare dată, când luminile de sfârşit de an se aprind, darul Bătrânului Domn se reînoieşte în sufletul copilei ce am fost şi continui să fiu...

Deci... Crăciunul care va scoate în curând nasul din zăpadă vi-l ofer vouă, cu gândurile mele aşternute în cuvinte, vouă, celor care m-aţi primit în umila voastră casă liternetistică şi mi-aţi oferit cel mai frumos cadou la care visam: visele altora, de aşezat cu grijă între coperţile cărţilor. În fiecare carte las un pic din mine, din fiecare iau un gând mai mult... de fiecare dată.

Visele sunt făcute pentru ca, într-o zi, să le atingem, chiar dacă numai cu vârful degetelor. Mi-aş dori să pot continua să visez alături de voi, încă o bucată de drum... şi poate, până la capăt.