Poveste de iar-n-am să plâng

Tatăl meu este cel mai obraznic copil din lume. Așa cred eu. De ce zic asta? Pentru că de șase ani, ba nu, de șapte, de când trăiesc eu pe aici, el nu a primit nimic de la Moș Crăciun. Locul lui sub brad e mereu gol. Probabil înainte primea. Îmi povestea că pe vremea când soția lui, mama mea, trăia, era mereu fericit. Sau poate doar mi se pare mie că e trist că Moș Crăciun a uitat de el.

Bine, și acum e fericit de Crăciun. Îl văd cum zâmbește când mă privește pe mine, desfăcând cadourile. Uneori le împart cu el, deși face pe seriosul și spune că nu are nevoie. Dar eu știu că are. Doar că Moșul nu pare să știe asta.

După ce m-am născut eu, mama a avut o complicație la inimă și a trebuit să meargă la Doamne-Doamne în cer, să o opereze, dar se pare că a păstrat-o la reanimare, cică e colaps printre îngeri. Așa mi s-a spus. De atunci, tata a devenit tare, tare obraznic. Muncește noaptea, vorbește mai puțin și spune mereu că totul e în regulă, chiar și când nu e. Oare eu l-am făcut rău? Cine știe. Poate Moșul crede că tații nu mai sunt copii.

Anul ăsta stau cu bunica, fiindcă el face curat prin oraș toată noaptea. Zice că cineva trebuie să aibă grijă ca dimineața să fie frumoasă pentru ceilalți. Poate de asta găsește Moșu' așa repede casa noastră, pentru că tata lasă drumul spre ea mereu curat și luminos. Eu cred că într-o zi Moșul o să-l vadă și pe el. Poate nu o să îi aducă un sac mare, poate doar un pic de odihnă sau un vis bun. Iar dacă nu, o să-i dau eu un cadou. Pentru că, chiar dacă e cel mai obraznic copil din lume, e și cel mai bun tată pe care l-ar putea avea un copil.

Ce să vă zic? Poate am să cresc mare și am să fiu eu Moșu' lui.