În toamna lui 1995, Petrolul juca în Cupa Cupelor cu Rapid Viena. A fost întâia întâlnire cu unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Aşa mi s-a părut atunci, aşa mi se pare şi astăzi. Probabil că mulţi dintre noi au rămas măcar o dată în viaţă cu gura căscată. Am păţit asta atunci când am păşit prima dată pe lângă Operă, pe Kertner Strasse.
Astăzi (23 august 2018), după 23 de ani, tot Rapidul vienez şi fotbalul nostru cel de toate zilele servesc pretextul reîntâlnirii cu o mare capitală a lumii. Un loc care îşi conservă netulburat eleganţa şi măreţia dincolo de clişee şi locuri comune.
Te întrebi. Cât se poate schimba un oraş în aproape un sfert de secol? Mai ales dacă vorbim despre capitala unui fost imperiu. În cazul nostru, cel Habsburgic, apoi Austro-Ungar. Se ştie, oricât de trufaşe, imperiile şi capitalele lor nu trăiesc o veşnicie. Dar pentru că au ştiut să se înfrupte din seva popoarelor pe care le-au dominat, au contract solid cu istoria.
Slavă Sfântului Ştefan, patronul spiritual al celebrei catedrale, Viena şi-a păstrat atributele care i-au adus faima! Şi da, imensa catedrală se află la locul ei. Semeaţă, cu zidurile parcă mai îngălbenite, încinsă pe două laturi cu schele care vor să îi întinerească tenul secular. Multisecular.
Centrul e populat cu foarte, foarte mulţi turişti, însă asta nu este o noutate. Nici faptul că localnicii îi privesc pieziş. Sau în cel mai bun caz cu îngăduinţa cuvenită celor care nu au norocul să se fi născut în acel loc.
Orice aparat foto, orice obiectiv DSRL, orice cameră video sunt ofense aduse cumpătării aristocrate pe care o degajă vienezii. Nu îţi trebuie decât un pic de spirit de observaţie ca să îţi dai seama cine sunt ei şi cine suntem noi, ceilalţi. După gesturi, după mers, după îmbrăcăminte.
La Viena, lumea practică eleganţa în mod natural. Nu este însă eleganţa aceea care te trage de guler. De la Milano sau de la Roma. Chiar de la Paris sau de la Londra. Probabil că oamenii aceştia au ştiut ca nimeni alţii să îşi transmită moştenirea rafinamentului. A bunului gust.
Femeile tinere au rochii din materiale scumpe, care cad greu şi se mulează pe corp. Cu toate acestea, proprietarele nu arată ca nişte cocote. Ca în alte părţi, ştiţi dumneavoastră. Bărbaţii îşi poartă costumele slim fără să bage în seamă cele 32-33 de grade. Căci la Viena este cald ca la Bucureşti, iar lumea mănâncă îngheţată cu frenezie. Se bea şi bere, dar nu cu entuziasmul nemţesc.
Viena e un oraş bogat, cu edificii masive, impozante. Viena e bogată, însă nu opulentă ca o ţoapă, aşa că nu îşi alungă vizitatorii cu mai puţină dare de mână. Chiar pe străzile radiale pe Kertner găseşti restaurante discrete unde poţi mânca bine cu 14-15 euro, preţ în care ai un şniţel mare cât farfuria, cu o garnitură consistentă pe bază de cartofi (gen salată orientală cum se spune la noi) şi un pahar de bere (blondă sau neagră, la alegere) de 0,5 litri.
Iar acolo unde chiar se mănâncă cel mai mare şniţel vienez, la Figlmuller, lumea aşteaptă ordonată la coadă la intrarea în local! Din păcate, trebuie să te mişti repede la ieşirea din restaurant, fiindcă mirosul de urină şi balegă de cal s-ar putea să nu îţi ajute la digestie. Sunt caii trăsurilor care plimbă de regulă turiştii japonezi în jurul Ringului, la preţuri de astă-dată adecvate salariilor domnilor şi doamnelor din Ţara Soarelui Răsare.
Trecem pe lângă Operă şi îmi amintesc inevitabil de interviul pe care mi l- acordat cu nişte ani în urmă Ioan Holender. Directorul cel mai longeviv din istoria uneia dintre cele mai prestigioase instituţii muzicale din lume. Mi-a spus Herr Direktor atunci, fără nicio emfază, că echipa naţională de fotbal reprezintă conştiinţa de sine a unei naţiuni. Se întâmpla exact acum 10 ani, când România juca la Euro 2008 fără să încerce să bată pe nimeni.
E adevărat că adversarii se numeau Italia, Franţa şi Olanda. Altfel, mărturisesc că până astăzi nu am găsit o definiţie mai bună dată ideii de echipă naţională. Mulţumesc, domnule Holender, mulţumesc, Viena!
(foto: Raed Krishan)